Timpuri...

Cred ca decembrie este singura luna pe care as recunoaste-o din o mie. Nu exista o perioada mai bine definita decat aceasta. Trecand rapid peste decoratiunile "craciunatice", luminitele de pe strazi, zapada de pe trotuare, luna asta se recunoaste prin oameni. In mod subit, ne aducem aminte ca trebuie sa fim mai buni, sa daruim, sa ne facem probleme de genul "o sa-i placa? e genul ei/lui, dar totusi, chiar o sa-i placa?". Vrem sa fim "speciali" la tot pasul, speram ca darul nostru sa fie binevenit, asteptam momentul in care sa il oferim. Desi toate acestea fac din decembrie o luna deosebita, stau si ma intreb, de ce facem asta doar in decembrie? De ce trebuie sa fie Craciun, sau Revelion pentru a face cadouri, petrnu a-ti propune lucruri marete, pentru "a fi mai bun"? Poate ca daca ar fi Craciun in fiecare zi, nu ar fi la fel de deosebit, poate daca ar fi Revelionul, la fiecare 12:00 nu ai mai numara cu atata fervoare secundele ramase, sau poate este doar dorinta de noi inceputuri pe care traditia ne-o satisface. Pentru mine este o perioada a bilanturilor. Intr-un fel sau altul inchei conturi cu mine, ma gandesc ce bine am facut, ce rau am facut, ce vreau sa realizez, ce mi-am propus anul trecut, si daca s-a indeplinit sau nu. O buna perioada de timp am crezut ca aceste "socoteli" sunt de-a dreptul nefolositoare, inutile, intrucat "trecutul nu ma va ajuta cu nimic". Defapt si de drept este o chestiune de personalitate. Am cunoscut multi oameni care vorebesc neincetat de "carpe diem", altii care se pierd in amintiri si cei mai multi care isi ocupa prezentul facand planuri pentru viitor, sau asteptand un anumit moment "care va veni". Spre deosebire de toate cunostiintele mele, eu traiesc intr-un trecut-viitor din care , deseori, omit prezentul. In fond, decembrie reda cel mai bine aceasta obsesie a mea de a ma pregati pentru "ce vine", invatand din "ce a trecut". Problema apare atunci cand realizezi ca iti pierzi prezentul gandindu-te la doua perioade ce fie au fost, fie urmeaza sa fie. Cu ce scop? Ce ma determina sa pierd "acum" pentru "atunci"? Ei, cei care "traiesc clipa", ii pretind intensitatea, cei care traiesc trecutul, vorbesc de fundatia afectiva pe care pot asterne noi amintiri, si ceilalti, oamenii viitorului, se pretind optimisti, intrucat ceea ce nu s-a realizat deja, poate fi mai bun decat ceea ce a fost. Intr-un fel sau in altul, pentru mine prezentul devine mai intens atunci cand se tranfosrma in trecut: uneori amintirea imi accentueaza sentimentele clipei traite, facand-o mai profunda, mai adanca, si dandu-i noi intelesuri. Privitul inainte, muult inainte tine poate de dorinta excesiva de a "prevedea", desi trebuie sa marturisesc ca asta m-a facut de multe ori nefericita. Cat despre acum... este un reper indispensabil, caci fara el nu m-as mai putea raporta la trecut sau viitor.
*La anul, nu ma voi mai raporta la trecut si viitor. La anul ma voi raporta la mine.

Sa nu ma ierti, sa nu ma suni, sa nu ma uiti...

Faceam curat in dulapul viselor. Ce e mai ciudat este ca arunc tot ce e legat de tine. Te-ai aflat o buna bucata de timp in fiecare fir de vis pe care l-am avut. Te-am gasit pe sertarul trecutului, pe cel al prezentului, iar la viitor nu sunt suficient de inalta incat sa ajung. Nu stiu ce sa arunc mai inati, parfumul tau, soarele nostru sau pandantivul rosu? M-am gandit sa incep cu sfarsitul, adica cu noi. Cu cele doua noduri din bratara fericirii. Bratara pe care am legat-o impreuna de mana unui miraj, iubirea. Si stau si ma gandesc acum daca sa arunc sau sa dau altcuiva visele noastre? Poate altcineva ar retrai povestea asta asa cum trebuie, cu lacrimi si tristete. Am luat totul in gluma, in dorinta noastra imensa de libertate, am promis sa ne parasim de fiecare data cand avem chef, cand defapt nu ne dezlipeam nici macar o clipa unul de altul. A fost frumos nu am ce spune, a fost o poveste de mai, o comedie, ca intreaga noastra viata. Poate ca din finalul ei nu am inteles multe, dar nu mai are importanta. O sa incerc sa nu mai beau cafea, trebuie sa ma debarasez de acest obicei atat de clasic si rafinat care iti apartinea. Ai un mod incredibil de a bea cafea. E ca si cum iti reversi un strop de suflet in cana: inconjori de noua ori gura canii cu aratatorul, pui lapte numaran secundele:1 secunda de lapte, 2 ,3...atat. Mi-am spus, din cauza ta, ca aceasta cana cu minciuni(cafea) are cel mai romantic miros din univers. De ce?! Pentru ca nu am baut niciodata cafea singura. Nu beau cafea dimineata, beau cafea oriunde mai e cineva langa mine. cafeaua se bea la discutii, la taifas, la vise...inainte de culcare, ca sa ai motiv de insomnie. Si uite ca iar discutia se limiteaza la mine. Da, am devenit ceea ce numesti:"iubirea unei zile de luni". Adica ma gandesc la mine, sunt capricioasa si te oblig mereu sa faci ceva ca sa nu uit de tine. Acum sunt o zi de luni care se intuneca si nu devine marti, devine vineri. Vineri ziua uitarii, a tot ce vrem sa fie. Inainte sa termin, vroiam sa iti spun ca beau cafea si mananc capsuni. Am terminat de facut ordine. Tu nu trebuie sa faci nimic, sa nu ma ierti, sa nu ma suni, sa nu ma uiti...

*un vechi articol de pe vreme cand "el" era ceea cautam mai mult.