Un altfel de rau..

In ce sens se invarte aceasta roata a norocului? Cum alege ea unde sa mearga nefericirea, tragedia, lacrimile si unde sa mearga bucuria, satisfactia? M-am simtit de multe ori atat de aproape de ceea ce, popular desigur, denumim “ghinion”. A tracut pe langa mine, mi-a suerat un cantec scurt, si-a anuntat prezenta. Simt ca ghinionul imi da de stire si ma lasa sa il evit. Cine nu ar fi incantat de asa ceva? Poate doar eu, cea care poate transforma orice victorie intr-un esec si niciodata invers. Faptul ca esti evitat de ghinion, ca el trece pe langa tine, este un dar? Da este. Faptul ca ghinionul care te evita se rasfrange vehement asupra celor la care tii, este un blestem mai mare fata de ceea ce ti s-a dat inainte? Aici nu as putea sa iti raspund concret, pentru ca am simtit satisfactia fericirii in ambele sensuri : o data, cand te bucuri ca nu tu esti cel care sufera, ca tu esti cel care scapa, si a doua oara, dureros si ironic in acelasi timp (daca nu chiar dureros de ironic), cand simti ca ai da toata fericirea ta pentru ca cel de langa tine sa nu sufere, sa nu treaca prin ceea ce tu simti ca iti era predestinat. Constiinta, draga cititorule, ea este raul din tine, care are rolul de a ataca raul pe care tu il faci, ca astfel sa se realizeze un bine. Nu am vrut sa accept asta : raul provocat asupra unui alt rau determina in final un rezultat bun! Cea mai amara parte a vietii...si cum traiesti oare cu aceasta constiinta? Sau cum traieste ea cu tine? Am senzatia de multe ori ca imi este mila de propria-mi constiinta (si aici este intr-adevar culmea pateticului). Cate a adunat saraca! Cate a strans in acest timp. Am ignorat-o e adevarat. I-am spus sa taca, a tacut. Dar pana cand? Probabil ca tot sub influenta ei scriu aceste randuri, poate ca tot sub influenta ei simt si acest sentiment de vina. Sa fii om, presupune mai mult decat “a gresi”, asa cum ne obisnuim sa spunem. Sa fii om presupune si sa faci rau. Constient sau “mai putin” constient. Cat rau am facut draga cititorule, si eu si tu, si orice fiinta care respira pe acest pamant? Ce gest al nostru a provocat lacrimi? Ce impunsatura in mijlocul unei zone aglomerate a provocat durere? Ce fel de graba te-a facut sa uiti de o zi importanta? Nu as putea sa iti spun eu, dar constiinta ta iti va da de stire din cand in cand. Se spune insa ca descoperirea cauzei unei probleme e doar inceputul, o data ce faci asta, drumul te obliga sa mergi mai departe. Si atunci, cum discuti cu constiinta? Mai important este de altfel ce vrea ea sa iti spuna, ce vrea ea sa iti reamintesti, cu scopul de a reface. Da, asta vrea constiinta. Sa refaci greselile comise, sa ceri iertare, sa te eliberezi de vina. Eliberarea este poate solutia acestei probleme cu prea multe necunoscute. Sa o lasi sa vorbeasca! Va tipa, iti va sopti, depinde de cat timp s-a chinuit, te-a chinuit. Nu o ignora, spre binele tau, nu o ignora. Va veni asupra ta, exact ca un val. Incepe de jos si te doboara pana la ultima ramasita.

*pentru a te elibera

Pagini din trecut..

Locuiesc intr-un apartament din capitala, la fel de plictisit ca toate celelalte, cu nimic mai breaz, cu nimic mai modest (oricum nu cred in modestie, ca tot veni vorba!). Nu pot spune exact ca ma defineste, ca “mi se potriveste” sau ca este decorat de mine. Nici atat. Pot insa sa spun sus si tare ca “este acasa!”. Azi de dimineata am hotarat sa renunt la obiceiul de a-mi bea cafeaua in bucatarie. Azi am baut cafeaua afara, pe balcon. E adevarat, am carat cateva paturi dupa mine, fata-mi ciufulita spunea destul de putine la aceea ora... locuiesc in vecinatatea unui parc si a unei strazo permanent circulate. Incredibil dar adevarat, dimineata asta m-a ajutat sa imi explic multe detalii, multe piese alea unui puzzle ratacit in timp : viata mea. Am trait pana acum in galagia orasului, ca sa ma refugiez in linistea unui parc. Ciudat este ca nu pot renunta la niciuna dintre ele, iubesc parcul cel putin la fel de mult ca strazile zgomotoase ale acestui oras de neincrezatori. Explica asta o natura extremista, care nu isi gaseste linistea decat in locurile in care nu se poate afla pe moment? E adevarat, imi doresc si acum sa ies in parc, sa imbrac o jacheta neglijenta, fara sa ma ancorez de vreo geanta, sau sa imi fac probleme de “cum imi sta parul”. Despre el? Despre locul in care mi-am petrecut intreaga copilarie? Nu sunt multe de zis, sau poate nu sunt eu dispusa sa povestesc prea multe... inainte sa fie un parc, este un loc. Un loc in care am simtit de multe ori ca timpul se opreste, ca strazile isi sting murmurul, ca pacea se inspira. Da, am senzatia ca daca “pacea din lume” ar fi obosita sa se mai lupte cu atatia netoti, ar veni in parcul meu sa respire adanc, sa isi recapete fortele. Am spus parcul meu? Nu, nu...nu este parcul meu, nicidecum. Mai degraba eu sunt a lui. Am ramas prinsa in acel miraj al simetriei aleeilor, care permite insa naturii sa se desfasoare. Imi placea deseori sa urc pe acoperisul blocului si sa il privesc. Era diferit de cum il vezi cand esti la nivelul sau. De sus, totul pare doar o zona pe harta. Insa e singura mea varianta de a privi toate amintirile intr-un tablou complet : lacul, castanii, coroana, luminile. Desi e aer liber, l-am simtit mereu ca pe o cetate. Da, eu cea care se sufoca! Este o cetate din care poti pleca oricand, in care poti veni oricand. Nu are nici macar ziduri. Scopul lui nu este sa te forteze sa stai, chiar cred ca ii este frica sa nu ramai prins acolo pentru o vesnicie. Rar imi fac timp sa il mai salut si sa ii multumesc de verile calduroase, de iernile cu zapada, de jocurile din “vechiul-eu”. Da, zambesc si acum, dar o recunosc la fel de mandra : exista un vechi eu! Exista un eu care se multumea sa alerge, un eu care iubea sa se invarta in lumina soarelui, un eu care s-a pierdut din propria vointa pe acele alei, cu o singura dorinta : de a nu se mai regasi niciodata. Nu m-am mutat in parc, poate din aceasta cauza ma regaseam mereu, cu toate astea nu am reusit sa imi scot din minte imaginea acelei persoane fericite pentru care totul era nimic, si nimic era mai mult ca totul. Nostaligie o sa spui draga cititorule! Da, este nostalgie, dar oare nu asta ne face oameni? Oare un pic de dor de trecut nu iti va da ocazia sa iti doresti sa mergi mai departe? Vei spune probabil ca parcul este, asa cum stii de la mine, la un pas distanta (cel putin atat valora in copilarie), ce ma opreste sa fac asa cum faceam inainte? Nu stiu, nu vreau sa aflu. Este frica probabil (incep sa cred ca imi este frica de mine, de altii, pana si de sentimentul de frica in sine), frica aceea care iti spune “ai crescut! Ai plecat de aici, pentru taramul lor! Ei cei care isi fac probleme pentru ca duc lipsa de ele, ei cei care isi fac probleme pentru ca au prea multe! Ei care isi fac probleme mereu!”. Poate eu sunt nebuna, insa cred ca este ceva in neregula si cu normalitatea lor. Sa traiesti facandu-ti probleme, inseamna de cele mai multe ori doar sa iti faci probleme, pentru ca de trait, nu mai poate veni vorba.

*pentru copilul din mine

Drumul tace. Tu alergi.

Mi-am dat seama recent ca oamenii inafara de iubire, ura, simpatie, invidie, bucurie sau tristete, simt furie. Bineinteles, am aflat asta prin propria eperienta, petrecand nopti nedormite, nevisand, neavand nici macar decenta de a ma bucura de un cosmar. Simti uneori ca exista o asa numita “apasare” in interiorul tau, o stare negativa,ce are forta necesara de a se manifesta, de a iesi prin tine. Ca ai stari de furie, ca ele se manifesta, ca iti ranesc apropiatii, ca te indeamna sa fii violent pana si cu cel lipsit de vina e grav. Insa, nu e ore mai grav cand aceasta violenta nu se manifesta? Cand ea ramane blocata intr-un colt ascuns al sufletului tau, avand “rolul”, avand capacitatea sa te macine incetul cu incetul, sa te erodeze? In definitiv, diferenta dintre o piatra strivita si una macinata de vant nu este decat un anumit interval de timp. Asa se intampla si cu noi, suflete care nu se pierd niciodata unele de altele, ci doar unele de ele insele... multi spun ca se chinuie din rasputeri sa tina furia doar pentru ei, sa nu faca rau prin ea. Altii recunosc ca nu se pot controla, ca refuleaza fara voie, dar cu cei ce nu pot refula, oare ce se intampla? Recent, un studiu, mai mult propriu decat personal, mi-a demonstrat ca furia launtrica trebuie impinsa la suprafata, trebuie scoasa la iveala, pentru ca doar asa vei avea parte de nopti linistite. Nu, draga cititorule, nu te indemn sa bati cu pumnul in masa de fiecare data cand nu iti convine ceva, si cu atat mai putin te indemn sa ranesti un apropiat (sub orice forma) atunci cand esti furios. Eu te indemn sa alergi. Alege-ti un drum (de data asta ma refer la cel mai propriu sens posibil) pune-ti addidasii vechi si comfortabili, asteapta momentul tau de eliberare si declanseaza inceputul. Alearga, fugi, pentru ca nu vei fugi de probleme, ci vei fugi spre ele. O sa simti la un moment dat ca obosesti. Atunci furia va fi ultimul lucru ramas in tine. Tot felul de sentimente dispar din sufletul tau, pentru ca ultimul sa ramana cel negativ. Va fi doar inceputul. Alearga pana nu iti vei mai simtii picioarele. Alearga pana cand pulsul tau va misca asfaltul, alearga pana cand o sa simti ca pamantul se misca in acelasi ritm cu tine. Abia cand nu vei mai putea misca un deget, abia atunci poti fi sigur ca orice urma de furie s-a evaporat! Veti fi mai mult ca sigur surprinsi de conditia voastra fizica. In general, sunt deplorabila la “alergari”, dar cand am incercat sa imi stabilesc o tinta, sa ma gandesc asupra problemei ce ma macina, asupra pierderii din interior, ea te alimenteaza, te impinge catre un anumit tip de violenta. Ei bine, acest tip de violenta, neavand cadrul necesar pentru a se desfasura, va sfarsi prin a se distruge pe sine, ca in final tu, sa te simti sfarsit. In schimb, nu cred ca sunt multi care fac diferenta intre un sfarsit si un nou inceput,iar eu una nu vreau sa admit ca exista aceasta. In fond, este forma naturii de a ne arata eternitatea! Viata succede la moarte, moartea succede la viata. Desi vorbim de inceput si sfarsit, continuarea lor ciclica va defini intotdeauna eternitatea.

*pentru cei ce se consuma

La vie est dure et les femmes sont chères...

Multi oameni au ca menire in viata ...viata insasi. Cu toate astea, sunt de parere ca exista si oameni care au menirea de a-i observa pe cei care traiesc. Eu ma aflu printre nefericitii castigatori ai lozului dublu : traiesc si observ. Mi-a alunecat privirea, pana acum cel putin, pe multe ciudatenii, pe multe lucruri obisnuite, pe mult persoane iesite sau nu din comun. Zilele astea am realizat ca am analizat de zor omul, individual. Am uitat practic de omul in colectivitate, de omul in grupul sau social, de om printre ai sai. M-am bucurat sa aflu ca daca un om este nebun de unul singur, va avea grija sa-si gaseasca un grup de cativa nebuni care sa-i sustina ideile si sa il faca sa se simta sanatos. Priveam azi un grup de 5 doamne, trecute (bine de tot) de varsta a doua, care se intorceau de la munca probabil (spun munca pentru ca pareau...”muncitoare”). Dincolo de gentile cu sau fara gust, de pantofii de acum un an, sau zece, m-a impresionat o stare de spirit. Nu vorbesc aici de o stare de spirit in particular, ci de cea generala. Un fel de euforie, un fel de satisfactie, un fel de multumire. Mai mult ca sigur toate se intorceau acasa, la familile lor, pregatite sa faca fata celor mai delicate intrebari din partea sotului, si aici ma refer la “eu ce mananc in seara asta?”, la cele mai delicate raspunsuri din partea copilului, asta daca beneficiau de ele si nu de tacerea sau rebeliunea adolescentina; mai conta? Mai conta ca dormeau singure, desi fiecare avea un barbat langa care sa inchida ochii? Mai conta ca sperau sa se bucure de prietenia copiilor si nu de independenta lor? In acel moment nu mai conta nimic, si asta nu pentru ca ele ar fi negat existenta tragediilor prea des intalnite in zilele noastre, ci pentru ca fiecare din ele trecea prin asta. Am inteles cu timpul ca orice om are o poveste. Diferenta apare in dorinta lor de a-si povesti sau nu intamplarile, trairile, problemele. Cel mai interesant fel de a-ti rezolva o problema este acela de a o marturisi. Nu pot garanta, in schimb de multe ori am plecat mai linistita acasa dupa ce le-am relatat prietenelor mele “o intamplare extrem de dificila din viata mea “. Credeti ca problema s-a solutionat? Nici vorba de asa ceva, insa ea a devenit mai putin grava. Putina indiferenta din partea oamenilor, poate si ceva nonsalanta, venita tot de la ei, te poate linisti extraordinar de mult. Revenind la doamnele din statie, tin sa va spun ca ma faceau sa rad, asa de una singura, ma faceau sa fiu fericita prin starea lor de bine. Uitasem de gentile lor, de frizurile trecute sau de machiajul inghetat pe chip, pentru ca sufletul are propriile sale culori si nici tu, nici ei nu le vor opri : vor picta in continuare.

*pentru culorile din voi

Vorbesti des despre cuvinte?

Marile tragedii ale vietii le realizezi in timp ce mori; marile momente ale vietii le realizezi in singuratate. Ce ma linisteste insa este faptul ca momentele de veselie nu te fac sa iti amintesti de cele triste, precum viata, rareori iti aduce aminte de moarte. Sunt lucruri pe acest pamant care ne depasesc intelegerea. Pana aici ar fi bine. Ar fi bine sa recunoastem asta, sa spunem, sau macar sa soptim la urechea unui prieten : “mai am multe de invatat. Mai am multe de aflat”. Se zice ca pe acest drum al destinului (asta daca nu vrei sa consideri destinul in sine altceva decat un drum) intalnesti tot felul de trairi, tot felul de oameni. Ai ocazia sa mergi mai departe, ai ocazia sa te opresti. Nu primesti insa sansa de a merge inapoi. Ei bine, azi ma gandeam la sansa de a merge inapoi. Mi-a luat ceva timp sa stabilesc daca sa va zic “sansa” sau “nesansa”. Mi-am dorit de cateva ori sa ma intorc la acei oameni pe care stiu ca i-am ranit, sau mai mult, la aceia pe care nu i-am aflat inca ..vreau si acum sa fiu pentru o secunda in trecut, sa imi retrag cuvintele, sa nu le pronunt. Pentru ca da, noi toti ranim prin cuvinte. Cuvintele sunt arme albe, eu le-as spune negre. Utilizarea lor in scopul asa zisei comunicari a devenit asemanatoare cu cea a folosirii cutitului de bucatarie pentru a taia painea : cu acelasi ascuntis iti pregatesi micul dejun, cu acelasi ascutis ai putea oricand sa omori pe cineva. Vorbele care azi zboara dintr-o parte in alta, de la straini la necunoscuti, de la prieteni la oamenii de rand , au “darul” de a ne reduce simtirea. Dialogul dintre noi (noi insine uneori) si-a pierdut simtirea. Simt ca am ajuns in acea perioada a vietii in care am tocit cuvitnele ramase. Sentimentele nu se mai pot exprima in cuvinte, pentru ca ele au inceput sa ne exprime pe noi. “Arta pura, fara fraze” canta o data un vers. Oare arta vrea sa se indeparteze tot mai mult de cuvinte? Oare literele vor atat de mult sa ne foloseasca, sa ne subjuge? As putea sa iti spun cu cel mai convins zambet pe fata, tie, draga cititorule, ca “te iubesc” si sincer iti spui tot eu, ca nu as minti. Legile de azi au uitat sa mentioneze delicatetea cu care trebuie sa manuiesti anumite vorbe, pentru ca aceasta sensibilitate, trebuie sa se afle in cel care rosteste cuvintele, nu in cuvant in sine. As vrea sa existe in limbajul interuman un fel seif, in care sa se afle propozitii ale spiritului. Sa iti petreci mult timp sa cauti cheia seifului, in cazul in care ai nevoie de litere care sa exprime dragoste ori regret. Sau poate este neimportanta aceasta “toceala a cuvintelor” tocmai din cauza asta? Tocmai pentru ca oamenii nu au nevoie de cuvinte ca sa exprime stari ori emotii, ci au nevoie de apropiere spirituala, manifestata in mii de forme diferite, cu exceptia vorbelor? Dar daca si aceste forme de apropiere se vor “invechi”, sau vor rugini? Ce ne va mai ramane? Dincolo de intrebari zace deseori un raspuns pe buzele tuturora, al celor ce stiu sa iubeasca , al celor ce stiu sa taca, al celor ce stiu ce este arta.

*pentru cei ce au raspunsurile intrebarilor vietii

Ca-n viata..

Pe strazile pustii sufletul se pierde. Am incetat sa ne supunem intrebarilor, am incetat sa mai cautam raspunsuri. Am devenit un praf multicolor in vazduhul transparent, si asta se intampla doar cu cei care si-au pastrat spiritul, caci restul sunt aer sufocant in marea de nisip. Mi-e dor de acei oameni care cauta lumea veche . Mi-e dor de geniul uman. Am impresia ca s-a pierdut undeva in trecut si ca nu va reveni decat intr-un viitor de nerecunoscut. V-ati simtit vreodata roboti? Eu da. Simt asta de fiecare data cand ma realizez ca sunt inconjurata de automatisme. Sa fie asta obsesia oamenilor? Sa incadreze in sabloane, sa gaseasca antecedente, sa se scuze sub pretextul existentei acestei greseli in trecut, sa prevesteasca intamplari trecute fiind chiar mandri : “istoria se repeta”. Da, se repeta, doar greselile. Pentru ca Daly nu se va renaste, Picasso va ramane in pamant, iar Beethoven s-a pierdut in notele vietii. Ei nu reinvie genii. Ei retiparesc greseli, scuze, minciuni. Ai curaj sa te ridici, sa iti asumi ceva? Indrazneste! E adevarat, multimea te va cobora la loc, te va calca in picioare, te va nauci si vei ajunge la fel de jos ca ei, chiar mai jos. Si asta te va opri? Singurul lucru pe care te invata caderea este sa te ridici. Ajung sa cred ca acesta este scopul ei, sa te determine, sa te afunde intr-un univers ce te va ridica la un moment dat. Vreau sa privesc in jur si sa am curaj sa te chem, pe tine, pe el , pe toti. Sa ne privim si sa stim ca universul vrea sa mearga mai departe si ca opozitia noastra inconsitenta strica mecanismul omenirii. Mi-e dor de zei. Mi-e dor sa constat ca ei sunt in viata, nu doar ca au murit. Ce trist sa fii lumina intr-o lume a intunericului... ma intrebam uneori cum se simte soarele, dar un suflet ce da lumina si primeste intuneric?

*pentru genii