Multi oameni au ca menire in viata ...viata insasi. Cu toate astea, sunt de parere ca exista si oameni care au menirea de a-i observa pe cei care traiesc. Eu ma aflu printre nefericitii castigatori ai lozului dublu : traiesc si observ. Mi-a alunecat privirea, pana acum cel putin, pe multe ciudatenii, pe multe lucruri obisnuite, pe mult persoane iesite sau nu din comun. Zilele astea am realizat ca am analizat de zor omul, individual. Am uitat practic de omul in colectivitate, de omul in grupul sau social, de om printre ai sai. M-am bucurat sa aflu ca daca un om este nebun de unul singur, va avea grija sa-si gaseasca un grup de cativa nebuni care sa-i sustina ideile si sa il faca sa se simta sanatos. Priveam azi un grup de 5 doamne, trecute (bine de tot) de varsta a doua, care se intorceau de la munca probabil (spun munca pentru ca pareau...”muncitoare”). Dincolo de gentile cu sau fara gust, de pantofii de acum un an, sau zece, m-a impresionat o stare de spirit. Nu vorbesc aici de o stare de spirit in particular, ci de cea generala. Un fel de euforie, un fel de satisfactie, un fel de multumire. Mai mult ca sigur toate se intorceau acasa, la familile lor, pregatite sa faca fata celor mai delicate intrebari din partea sotului, si aici ma refer la “eu ce mananc in seara asta?”, la cele mai delicate raspunsuri din partea copilului, asta daca beneficiau de ele si nu de tacerea sau rebeliunea adolescentina; mai conta? Mai conta ca dormeau singure, desi fiecare avea un barbat langa care sa inchida ochii? Mai conta ca sperau sa se bucure de prietenia copiilor si nu de independenta lor? In acel moment nu mai conta nimic, si asta nu pentru ca ele ar fi negat existenta tragediilor prea des intalnite in zilele noastre, ci pentru ca fiecare din ele trecea prin asta. Am inteles cu timpul ca orice om are o poveste. Diferenta apare in dorinta lor de a-si povesti sau nu intamplarile, trairile, problemele. Cel mai interesant fel de a-ti rezolva o problema este acela de a o marturisi. Nu pot garanta, in schimb de multe ori am plecat mai linistita acasa dupa ce le-am relatat prietenelor mele “o intamplare extrem de dificila din viata mea “. Credeti ca problema s-a solutionat? Nici vorba de asa ceva, insa ea a devenit mai putin grava. Putina indiferenta din partea oamenilor, poate si ceva nonsalanta, venita tot de la ei, te poate linisti extraordinar de mult. Revenind la doamnele din statie, tin sa va spun ca ma faceau sa rad, asa de una singura, ma faceau sa fiu fericita prin starea lor de bine. Uitasem de gentile lor, de frizurile trecute sau de machiajul inghetat pe chip, pentru ca sufletul are propriile sale culori si nici tu, nici ei nu le vor opri : vor picta in continuare.
*pentru culorile din voi
2 comentarii:
mie imi place sa pictez sau sa desenez si in alb si negru... se pune ?
si e frumos s aobservi oamenii, si individual si general... nu cred ca se poate doar intr-un fel, important insa ar fi, parerea mea cel putin, sa nu ajungi sa ii judeci pe ceilalti ...
O seara si o noapte asa cum iti doresti !
continua sa pictezi artisto, a inceput sa-mi placa cum scrii si ma fascineze vitalitatea unor cuvinte.. sunt un fan al cuvintelor, sub acoperire. imi plac observatiile, imi plac comentariile, desi nu e frumos sa razi de babe pe strada. prin textul asta, incerci oarecum sa iei pulsul oamenilor de rand, prin simpla analogie a unor sexagenare, plictisite de munca si de banalitatea vietii din bucuresti, dar cu zambetul pe buze. dinspre aproapele tau, sub acoperire:)
Trimiteți un comentariu