Vorbesti des despre cuvinte?

Marile tragedii ale vietii le realizezi in timp ce mori; marile momente ale vietii le realizezi in singuratate. Ce ma linisteste insa este faptul ca momentele de veselie nu te fac sa iti amintesti de cele triste, precum viata, rareori iti aduce aminte de moarte. Sunt lucruri pe acest pamant care ne depasesc intelegerea. Pana aici ar fi bine. Ar fi bine sa recunoastem asta, sa spunem, sau macar sa soptim la urechea unui prieten : “mai am multe de invatat. Mai am multe de aflat”. Se zice ca pe acest drum al destinului (asta daca nu vrei sa consideri destinul in sine altceva decat un drum) intalnesti tot felul de trairi, tot felul de oameni. Ai ocazia sa mergi mai departe, ai ocazia sa te opresti. Nu primesti insa sansa de a merge inapoi. Ei bine, azi ma gandeam la sansa de a merge inapoi. Mi-a luat ceva timp sa stabilesc daca sa va zic “sansa” sau “nesansa”. Mi-am dorit de cateva ori sa ma intorc la acei oameni pe care stiu ca i-am ranit, sau mai mult, la aceia pe care nu i-am aflat inca ..vreau si acum sa fiu pentru o secunda in trecut, sa imi retrag cuvintele, sa nu le pronunt. Pentru ca da, noi toti ranim prin cuvinte. Cuvintele sunt arme albe, eu le-as spune negre. Utilizarea lor in scopul asa zisei comunicari a devenit asemanatoare cu cea a folosirii cutitului de bucatarie pentru a taia painea : cu acelasi ascuntis iti pregatesi micul dejun, cu acelasi ascutis ai putea oricand sa omori pe cineva. Vorbele care azi zboara dintr-o parte in alta, de la straini la necunoscuti, de la prieteni la oamenii de rand , au “darul” de a ne reduce simtirea. Dialogul dintre noi (noi insine uneori) si-a pierdut simtirea. Simt ca am ajuns in acea perioada a vietii in care am tocit cuvitnele ramase. Sentimentele nu se mai pot exprima in cuvinte, pentru ca ele au inceput sa ne exprime pe noi. “Arta pura, fara fraze” canta o data un vers. Oare arta vrea sa se indeparteze tot mai mult de cuvinte? Oare literele vor atat de mult sa ne foloseasca, sa ne subjuge? As putea sa iti spun cu cel mai convins zambet pe fata, tie, draga cititorule, ca “te iubesc” si sincer iti spui tot eu, ca nu as minti. Legile de azi au uitat sa mentioneze delicatetea cu care trebuie sa manuiesti anumite vorbe, pentru ca aceasta sensibilitate, trebuie sa se afle in cel care rosteste cuvintele, nu in cuvant in sine. As vrea sa existe in limbajul interuman un fel seif, in care sa se afle propozitii ale spiritului. Sa iti petreci mult timp sa cauti cheia seifului, in cazul in care ai nevoie de litere care sa exprime dragoste ori regret. Sau poate este neimportanta aceasta “toceala a cuvintelor” tocmai din cauza asta? Tocmai pentru ca oamenii nu au nevoie de cuvinte ca sa exprime stari ori emotii, ci au nevoie de apropiere spirituala, manifestata in mii de forme diferite, cu exceptia vorbelor? Dar daca si aceste forme de apropiere se vor “invechi”, sau vor rugini? Ce ne va mai ramane? Dincolo de intrebari zace deseori un raspuns pe buzele tuturora, al celor ce stiu sa iubeasca , al celor ce stiu sa taca, al celor ce stiu ce este arta.

*pentru cei ce au raspunsurile intrebarilor vietii