Pagini din trecut..

Locuiesc intr-un apartament din capitala, la fel de plictisit ca toate celelalte, cu nimic mai breaz, cu nimic mai modest (oricum nu cred in modestie, ca tot veni vorba!). Nu pot spune exact ca ma defineste, ca “mi se potriveste” sau ca este decorat de mine. Nici atat. Pot insa sa spun sus si tare ca “este acasa!”. Azi de dimineata am hotarat sa renunt la obiceiul de a-mi bea cafeaua in bucatarie. Azi am baut cafeaua afara, pe balcon. E adevarat, am carat cateva paturi dupa mine, fata-mi ciufulita spunea destul de putine la aceea ora... locuiesc in vecinatatea unui parc si a unei strazo permanent circulate. Incredibil dar adevarat, dimineata asta m-a ajutat sa imi explic multe detalii, multe piese alea unui puzzle ratacit in timp : viata mea. Am trait pana acum in galagia orasului, ca sa ma refugiez in linistea unui parc. Ciudat este ca nu pot renunta la niciuna dintre ele, iubesc parcul cel putin la fel de mult ca strazile zgomotoase ale acestui oras de neincrezatori. Explica asta o natura extremista, care nu isi gaseste linistea decat in locurile in care nu se poate afla pe moment? E adevarat, imi doresc si acum sa ies in parc, sa imbrac o jacheta neglijenta, fara sa ma ancorez de vreo geanta, sau sa imi fac probleme de “cum imi sta parul”. Despre el? Despre locul in care mi-am petrecut intreaga copilarie? Nu sunt multe de zis, sau poate nu sunt eu dispusa sa povestesc prea multe... inainte sa fie un parc, este un loc. Un loc in care am simtit de multe ori ca timpul se opreste, ca strazile isi sting murmurul, ca pacea se inspira. Da, am senzatia ca daca “pacea din lume” ar fi obosita sa se mai lupte cu atatia netoti, ar veni in parcul meu sa respire adanc, sa isi recapete fortele. Am spus parcul meu? Nu, nu...nu este parcul meu, nicidecum. Mai degraba eu sunt a lui. Am ramas prinsa in acel miraj al simetriei aleeilor, care permite insa naturii sa se desfasoare. Imi placea deseori sa urc pe acoperisul blocului si sa il privesc. Era diferit de cum il vezi cand esti la nivelul sau. De sus, totul pare doar o zona pe harta. Insa e singura mea varianta de a privi toate amintirile intr-un tablou complet : lacul, castanii, coroana, luminile. Desi e aer liber, l-am simtit mereu ca pe o cetate. Da, eu cea care se sufoca! Este o cetate din care poti pleca oricand, in care poti veni oricand. Nu are nici macar ziduri. Scopul lui nu este sa te forteze sa stai, chiar cred ca ii este frica sa nu ramai prins acolo pentru o vesnicie. Rar imi fac timp sa il mai salut si sa ii multumesc de verile calduroase, de iernile cu zapada, de jocurile din “vechiul-eu”. Da, zambesc si acum, dar o recunosc la fel de mandra : exista un vechi eu! Exista un eu care se multumea sa alerge, un eu care iubea sa se invarta in lumina soarelui, un eu care s-a pierdut din propria vointa pe acele alei, cu o singura dorinta : de a nu se mai regasi niciodata. Nu m-am mutat in parc, poate din aceasta cauza ma regaseam mereu, cu toate astea nu am reusit sa imi scot din minte imaginea acelei persoane fericite pentru care totul era nimic, si nimic era mai mult ca totul. Nostaligie o sa spui draga cititorule! Da, este nostalgie, dar oare nu asta ne face oameni? Oare un pic de dor de trecut nu iti va da ocazia sa iti doresti sa mergi mai departe? Vei spune probabil ca parcul este, asa cum stii de la mine, la un pas distanta (cel putin atat valora in copilarie), ce ma opreste sa fac asa cum faceam inainte? Nu stiu, nu vreau sa aflu. Este frica probabil (incep sa cred ca imi este frica de mine, de altii, pana si de sentimentul de frica in sine), frica aceea care iti spune “ai crescut! Ai plecat de aici, pentru taramul lor! Ei cei care isi fac probleme pentru ca duc lipsa de ele, ei cei care isi fac probleme pentru ca au prea multe! Ei care isi fac probleme mereu!”. Poate eu sunt nebuna, insa cred ca este ceva in neregula si cu normalitatea lor. Sa traiesti facandu-ti probleme, inseamna de cele mai multe ori doar sa iti faci probleme, pentru ca de trait, nu mai poate veni vorba.

*pentru copilul din mine