.

Draga cititorule,

Tu, cel care ai stat sa pierzi secunde pretioase pentru o privi cuvintele unei necunoscute, tu cel care ai aflat inaintea tuturor, cum sunt, sau cel putin cine, tu cel care te-ai obosit-mi sa lasi o parere, un zambet, o impresie, tu trebuie sa stii ca ‘Ciocolata si vanilie’ a ajuns acum la capitolul ‘Sfarsit’. Povestile nu se vor termina niciodata, prin simplul fapt ca vom continua sa existam: atata timp cat sunt oameni care sa respire, vor mai fi si scriitori care sa povesteasca fenomenul. Pentru ca este un fel de final si pentru mine, nu doar pentru blogul meu, le multumesc tuturor celor care m-au lasat sa le fac portrete, tuturor celor deranjati de privirea mea insistenta, tuturor celor ce au fost, intr-un anume moment, o sursa de inspiratie. Azi, raman doar cititoarea cartilor nescrise, iubitoarea zilelor insorite, dependenta intr-un fel sau altul de voi. Iar tu, draga cititorule, tu nu ramai niciodata, si nici nu ti-as pretinde asa ceva. Tu sa pleci, sa privesti, sa iubesti litere desenate, si sa nu uiti, ca a fost candva un nimeni ce a incercat sa picteze suflete in cuvinte.

A voastra,

Mango.

Pagini de monotonie

Motto:” Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.”

In fiecare zi din “nobila” noastra existenta facem pasi, sau calcam pe pasii altora. Doza noastra zilnica de “minunat” este absorbita foarte repede, ca atare, asimiland-o, uitam de “minunatul” fiecarei zile. Ajung sa existe saptamani intregi din care sa nu iti aduci aminte ceva semnificativ, tocmai pentru ca nu ai facut ceva semnificativ. Aceasta este totusi o imbunatatire, deoarece ai realizat ca te invarti intr-un cerc viicios. O data ce constinentizezi existenta cercului, el se deschide treptat, permitandu-ti, la un moment dat, sa iesi de sub tiparul sau, sa pornesti spre regasirea altor forme. In contextul zilelor monotone, se remarca personajele fara de care nu am respira : prietenii, “mai putin” prietenii, necunoscutii, universul care se agita in jur. Monotonia este un mecansim extrem de bine dezvoltat, o structura silentioasa care te adoarme, te indeamna sa cedezi in fata repetitiilor. Cati dintre noi isi mai amintec momentul exact in care au incuiat usa dimineata? Cati dintre noi nu uita ce numar de telefon au? Partea buna a monotoniei este spectrul larg pe care se extinde. E adevarat, monotonia ne copleseste, ne diminueaza atentia asupra detaliilor. Dar nu putem spune ca tot ea atenueaza raul din viata noastra? Infruntandu-te zi de zi cu un fapt trist, ajungi sa te obisnuesti cu acesta, sa il tolerezi, sa il faci mai putin durereos. In definitiv, daca sufletul ar avea un sistem imunitar, monotonia ar lupta in linia intai. O data cu monotonia apare, la oameni, nevoia formarii tiparelor. Cel mai elocvent exemplu este desigur cititorul de ziare: se uita pe prima pagina, cauta ceva interesant, da la pagina respectiva, sau, deja cunoscator al ziarului, stie rubrica favorita, deschide la aceasta, o citeste, ca abia apoi sa rasfoiasca restul ziarului, iar in final, inconsecventul, cel care nu are rabdare sa citeasca o coloana de la un capat la altul, cel care lasa lucrurile la jumatate: ziarul, rubrica, propozitia. Va este clar ca eu ma aflu prin nefericita categorie a celor care nu termina articolul. Povestea trista a celor ca mine este ca se intorc vesnic la “rubrica trecuta”. Este firesc, citind jumatate din editorial, termini mai repede. Terminand mai repede, cauti alta preocupare. Negasind alta preocupare, revii la ziar. Pana la urma, ajungi sa termini articolul, chiar ziarul intreg, dar te intrebi, draga cititorule, de ce nu faci asta din prima? De ce nu il citesti pe tot de prima data? Poate pentru ca nu ai rabdare, poate pentru ca nu ai concentrarea necesara, poate pentru ca nu ai antrenament. Motivul meu insa, este mai simplu: nu termin pentru ca am impresia ca ma va astepta ceva mai interesant in urmatoarea rubrica. Atunci cand ziarul nu mai prezinta interes, caut altceva care sa imi ocupe timpul. Desigur, ajungand la concluzia ca nu mai e altceva de facut, ma resemnez tot cu acele bucati de hartie, pline de pareri, pline de realitati, pline de nedreptati. In mod firesc, teoria “ziarului” (care poate fi la fel de bine teoria “cartii”, a “melodiei”) se extinde in ceea ce priveste personalitatea umana. Cel ce va arunca ziarul pentru ceva mai interesant, va cauta cu siguranta un vis. O data ce visul va fi atins, se va muta la alta tina si asa mai departe. Cand ne vom opri? Cand vom spune “raman aici, pentru ca e suficient de interesant incat sa ma faca atent si suficient de puternic incat sa nu ma lase sa plec”? Momentul este greu de indicat, dar senzatia e una pe care o asteptam cu totii. Ar semana probabil cu senzatia de “acasa”, acel unic stadiu de la care nu vrei sa mai pleci, de la care nu vrei sa renunti. Stadiul monotoniei perfecte.

Uitare

Motto: “Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine toata viata”

Cerul se ineca in lacrimi. Decorul plutea intr-o dezolare nespecifica perioadei, iar el se intreba unde-i divinitatea si de ce isi pune intrebari fara de raspuns. Pasii sai atingeau superficial asfaltul, deja plouat de timp. Vroia sa se opreasca din mers. Acum si in viata de zi cu zi. Vroia sa se opreasca si sa admire ce a facut, sau sa critice acelasi lucru. Trebuia sa isi gaseasca locul. Nu avea multe lucruri in comun cu lumea din jur,deci un loc al sau era greu de gasit. Din aceasta cauza acorda mult timp pentru a descoperi diferentele : dintre el si altii, dintre el si ea, dintre el si el. Halal mod de viata! Sau mai bine zis..acesta da mod de a muri! Se spune ca cei ce cauta vor gasi; desigur nu se mentioneaza niciodata ce se intampla cu cei ce cauta dorind sa nu gaseasca. Astfel se intampla si cu el. A gasit diferentele si a vrut sa se mandreasca cu acestea. A fost placut pentru un om de nimic sa fie un om de..ceva. Totusi, ce era de facut daca lumea sa era a oamenilor de nimic? Ar fi putut desigur sa le fie lider, sa-i coordoneze, sa-i indrume. Trist insa ca societatea oamenilor de nimic isi doreste lideri de aceeasi factura. Nu a fost acceptat si, mai mult, nu ar fi fost menit pentru asa ceva (acesta e gandul cu care, desigur, s-a consolat ulterior). O alta varianta a sa reprezenta revenirea la statutul “omului de nimic”, de a se infiltra in randul celor sueprficiali, de a-i pasa mai putin, de a alege fericirea in detrimentul cunoasterii. Cine ar fi zis ca e atat de greu sa fii superficial? Este aproape cel mai simplu lucru de pe pamant (inafara pesimismului probabil), insa iarasi nu i se mai potrivea. Scena vietii nu-i permitea sa treaca atat de repede de la interpretarea personajului pozitiv la interpretarea celui negativ. Chipul sau ii marturisea in fiecare dimineata, in oglinda intristata, cata durere resimte. Durere pentru ca nu poate schimba ceva, durere pentru ca are resursele necesare de a face diferenta, dar nu le foloseste, decat in scopul crearii unui nou complex. Ce-i mai ramasese? Probabil o zi ploioasa, intr-o dupa amiaza tarzie, o banca obosita de intemperii din statia sa de autobuz si, desigur, speranta unei zile mai bune. Desi nu intelesese niciodata de ce trebuie sa astepti pentru o zi mai buna, de data aceasta era prea las incat sa nu o faca. Nu putea sa isi mai asume nimic, nu mai putea lupta. Acum nu era decat un om care leneveste la...ploaie?! pana si prin asta era diferit. Cine mai leneveste la ploaie, atata timp cat se poate bucura de un ceai cald, acasa, privind nonsalant capriciile vremii? Poate doar el, cel pentru care “acasa” nu insemna decat o usa incuiata de doua ori. De aceea, ar fi fost dispus sa astepte oricat limpezirea cerului si rasaritul soarelui, deoarece stia ca cerul a fost candva limpede si ca soarele avea puterea sa zambeasca. Ii vazuse razele in multe dimineti, ii indulcise lumina profunda cu cafele tari, il suportase cum stia mai bine (el pe soare si soarele pe el). Insa acum ploaia se inteti. Lucrurile se schimbasera. Isi desfacu ceasul de la mana si il lasa pe banca. Cine a indraznit vreodata sa il acuze ca nu stie sa piarda timpul?

Zambeste-mi

Nu avea nimic si avea totul. Avea sclipirea sufletului, avea puterea mintii. Semana cu mine, nu din aceasta perspectiva neparat. Mai degraba din viziunea intamplarilor care i-au macinat drumul de pana acum. Imi vorbise despre furia din el, asa cum si eu incercasem candva sa va vorbesc voua. Simplitatea lui. Asta imi lipseste! Darul de a spune ceea ce cred, suficient de convingator incat sa se inteleaga, suficient de linistit incat sa imi modific punctul de vedere, daca simt ca este necesar. Vroiam sa simta ca il inteleg, pentru ca il intelegeam. Vroiam sa creada ca stiu ce simte, chiar daca nu putea sa explice in cuvinte, dar mai presus de orice, vroiam sa isi dea seama ca a mai fost o copila, la fel ca el, care a trait aceleasi stari, care a zambit la fel de larg. Deja-vu. Asta a fost si ramane pentru mine. Sub o anumita forma, imi este de mare ajutor. Cred ca el poate fii sansa unui soare mai zambitor, trebuie doar sa incerce. Stiu ca este un copil si asta imi da voie sa fiu si eu copila. Cat mi-am dorit! Oricat de absurd ar suna, de mica mi-am dorit sa fiu copila. In ultimul timp am ramas cu dorinta, asa cum raman adultii. Dorinta? Cuvant mincinos. Vag si totusi intens. De ce avem dorinte? Pentru ca vrem anumite lucuri. De ce avem alte dorinte, dupa ce unele din ele ne sunt indeplinite? Pentru ca nu ne multumim niciodata cu nimic, pentru ca nu stim sa apreciem ceea ce avem. E mereu nevoie de cineva mai trist decat tine ca tu sa mai simti o raza de speranta. E mereu nevoie de ceva “mai rau”, ca sa stii ca “raul” tau e unul copilaresc. E drept? Desigur ca nu, dar ce mai este drept in aceasta viata si in viziunea cui? Dreptatea a ramas pentru mine un cuvant sec si desprins de orice legatura cu rasa umana. Habar nu avem noi ce e dreptatea! Tocmai din aceasta cauza, s-a declansat sistemul “ fiecare are dreptatea lui”, sintagma care imi smulge zambetul de pe buze. Deseori, dreptatea noastra este injusta cu altii, dar mai conteaza? La fel se intampla si cu adevarul, respectiv “adevarul meu”. Fiecare isi formuleaza o idee, o adopta, o slaveste. Ideea lui intalneste o alta idee. Se lupta fiecare, cu fiecare. Castiga cineva? Sigur ca nu. Pierd ambele idei, pentru ca niciuna nu este dispusa sa cedeze. Batalia adevarurilor este singura in care castigatorul invinge, pentru ca a cedat. A cedat incercand sa accepte formula adversarului sau, si-a adaptat propria gandire pe parcurs. A realizat un nou rationament, s-a reinventat, astfel incat va fi sigur ca, chiar daca ar pierde, a iesit cu ceva din aceasta lupta : cu un rationament imbunatatit. In definitiv, asta il desemneaza castigator. Despre invinsi si invingatori s-ar putea vorbi la nesfarsit, si tot nu am inceta sa parem superficiali. Victoria si esecul se simt. Se simt amandoua, niciodata exclusiv. Ce e o victorie pentru un invingator? Inca o raza. Ce e o victorie pentru un invins? Un alt soare. Avem nevoie de ying, pentru a simti yang-ul, asa cum avem nevoie de negru, pentru a pretui albul. Traim intr-o lume a contrastelor, in care echilibrul nu inseamna altceva decat cautarea neincetata a “eu”-ului, ratacit pe vreo strada periferica a mintii obosite de ganduri.

*pentru S. si povestea lui.

In dulcele-mi stil clasic..

Am facut multe lucruri gresite in viata mea si in special in viata altora. Nu sunt in masura sa spun care din acestea m-au intristat mai mult , insa va pot confirma ca, treptat treptat, am uitat de fiecare in parte (spre fericirea mea si dezastrul altora).Daca stam sa analizam asa se intampla cu tot raul de aici, aici insemnand suprafata restransa de un orizont ingust si un spatiu mai strans decat ne permitem.Tragediile lumii au ramas file de istorie, dramele umane, nici macar atat .Totusi cum se face ca simtim intr-un anume punct, ca totul s-a sfarsit pentru noi? Cm ne consideram indreptatiti sa credem ca raul suprem se rasfrange asupra noastra? Desi, nu-mi place sa recunosc, natura egoista a oamenilor se infiltreaza si aici. Traim cu senzatia ca dezastrul nostru ar trebui sa-i afecteze pe ceilalti, desi, la randul nostru, refuzam sa fim afectati de alte dezastre. O vreme detesta, asta la oameni, acum insa realizez ca nu merita invinuiti. Fiecare individ traieste intr-un bizar univer interior ( pe linga cel exterior care aparent de ocupa tot timpul) in care “eul” nu este doar centrul ci si “periferie”. Pe de alta parte ideea universurilor paralele, sau perpendiculare in cele mai rele cazuri, implica si problema unei alegeri: pe care dintre cele 2 universuri ne vom concentra alegerea, pe cel interior, sau pe cel exterior ?...si in special pe ce criterii vom face alegerea? Pe ce criterii iti vei alege, draga cititorule universul “preferat”. EU ?. Eu am ales exteriorul si nu intentionez sa ma laud cu asta, pentru ca motivul alegerii mele nu-mi ingaduie placerea .Am ales exteriorul pentru ca interiorul nu a avut prea multe de oferit. Mai bine zis, nu as fi avut ocazia sa uit, asa cum face fiecare om in parte, de proprile mele “tragedii”, daca eram prea atenta la acestea. Cine a spus ca uitarea necesita timp?.. NU.
Uitarea necesita dorinta de a lasa in urma trecutul si astrele m-au inzestrat cu asfel de dorinta inca de la o varsta frageda. M-ai putea intreba atunci de ce rememorez tot ce-am lasat candva in trecut. In acest caz m-ai intrista profund caci crede-ma ca scriu doar din nostalgie, pentru mine, pentru “EU” , pentru “fostul MINE”, pentru “fostul EU” ( ca tot vorbeam canva de egoism) . Trebuie sa recunosc ca pe langa aceasta nostalgie, exista si un mic sentiment de mandrie. Aceasta privirea detasata de suflet , acesti ochi reci care imi permit sa nu mai simt cu aceasi intensitate... nu ma acuza de duritate , ci gandeste-te doar ca, asa cum iti amintesti de fiecare clipa fericita cu un strop de tristete (pentru ca a trecut), asa iti vei aminti de fiecare clipa trista cu un fir de bucurie (tot pentru ca a trecut). Spune-mi fericita, sau NU, dar nu-mi spune niciodata trista.

*pentru universul din voi

Jocul incalcarii regulilor

M-am aflat o mare parte viata printre acei oameni revoltati de faptul ca trebuie sa respecte reguli..si atat. Nu m-am obosit niciodata sa multumesc cerului ca exista reguli pe care sa le incalc! Mi-am dorit deasemenea sa fiu eu cea care face regulile (si asta o pot confirma, in pare parte, toate cunostiintele mele). Mare greseala. Nu-ti dori sa faci reguli, pentru ca, a-ti incalca propriile reguli echivaleaza de multe ori cu “a te incalca” pe tine insuti. Bineinteles, in calitate de “cea care a facut multe lucruri rele pentru sine” am facut si aceasta incalcare a propriilor mele reguli si sincer va spun ca nici macar nu m-am simtit eu rau, insa ceilalti...Ce este de-a dreptul daunator in schimbarea regulilor propriului tau joc este faptul ca, deseori, uiti sa-i instiintezi pe ceilalti ca s-a schimbat ceva. Ca atare, intr-un fel sau altul ii fortezi sa incalce reguli, tocmai pentru ca nu au aflat inca de existenta lor. Concret? Am inceput sa aprofundez starile provocate de sentimentul “fac ceva ce nu trebuie sa fac”. Draga cititorule, oricat m-ai judeca acum, iti voi spune ca am desenat o lista cu 100 de reguli pe care le voi incalca in decursul urmatorului interval de timp. De altfel, faptul ca iti scriu tie aceste mici cuvinte (care sper sa fie in vreun fel mari pentru tine) este o alta incalcare a ceva ce mi-am promis intr-un moment de tristete : nu voi mai picta asa cum doar eu stiu. Totusi, de ce fac iar asta? Pentru ca de data aceasta mi-am gasit scop. Ti-am promis ca te voi instiinta cand se va intampla acest lucru si iata-ma. Este ceva ciudat cu oamenii si semnele pe care acestia le asteapta, in sprijinul scopurilor lor. Am senzatia ca de fiecare data cand cer un semn, sau cand astept ca acesta sa vina, el refuza sa apara. Cand m-am decis sa renunt, semnul imi bate mereu la usa, soptind : “sunt iar langa tine, sa te fac sa te razgandesti, sa te fac sa te intorci de unde ai plecat, pentru ca erai pe drumul bun. Revin-o!”. Am stat sa analizez (ca deobicei ) de ce sunt mereu nevoita sa ma intorc, de ce nu las semnele sa bata la usa, fara a le raspunde. Sunt o credula! Sunt cea mai matura credula din aceasta lume. Tocmai pentru ca am senzatia ca o gandire rationala iti permite sa fii credul din cand in cand (da, asta inseamna ca vreau sa-i fac loc destinului in albumul vietii mele), sunt scandalos de increzatoare. Tin minte si acum ca inca de la varsta de 10, 12 ani jucam “daca cineva vrea..”. Era un joc al copilariei, si consta in mare parte intr-un dialog al meu, cu mine insumi. Mergand prin parc, pe strada, sau pe oriunde drumul ma lasa, spuneam “daca cineva vrea, urmatoarea persoana care va aparea in fata mea va avea ochii albastrii”. Inevitabil jocul dadea gres, sau functiona (desigur, se intampla sa existe multi oameni cu ochi albastri si asa mai departe..), dar de fiecare data cand acesta functiona, o fericire inocenta ma cuprindea. Simteam ca puteam fi ghicitoare, simteam ca universul (pe vremea aceea universul insemna casa mea, parcul meu, prietenii mei, si sincer nu cred ca acum e mult mai extins) e de partea mea si ca acela era un “semn bun”. Partea buna la mine (nu spun asta des) era ca nu acordam atentie asa-ziselor “semne rele”, uitam pur si simplu daca jocul dadea gres, sau daca “premonitia” mea era corecta sau nu. Azi, nu mai primesc semne atat de des, sau poate nu le mai acord atentie. Azi semnele sunt pentru mine oameni. Oameni care pleaca, oameni care vin (in viata mea, in statia mea de metrou, langa masa la care eu mananc). E mai usor, e mult mai usor asa.

*pentru cei ce simt semnele

La lumina umbrei

S-a stins lumina pe strada mea. Desi v-am dat de multe ori de inteles asta, acum vorbesc cat se poate de rational. Ma intorceam, ca de fiecare data, acasa, cu acelasi dor de biblioteca mea, de televizorul pe care il deschid atat de rar, de ceasul de pe care nu poti citi ora...eram pregatita sa reconstruiesc ritualul cheii in usa, al privirii aruncate in cutia postala precum si alte nimicuri care imi coloreaza existenta cenusie pe acest pamant. Lipsea ceva insa. Da. Lipsea lumina. In mod suspect, toate “felinarele” de pe strada mea au cedat nervos in seara aceea, lasand in urma o mare agitata de intuneric. O stare de anxietate intentiona sa ma doboare, dar atunci eram prea plictisita de loviturile pe care viata mi le “oferea” si am decis sa nu cad. Priveam indelung strada pustie si realizam cat de diferiti suntem in lumina intunericului. Se spune ca daca un simt iti este “amputat” celelalte vor functiona la un nivel mai inalt, atenunand pierderea suferita. Mare adevar! M-am asezat pe asfalt (din dorinta de a masura eternitatea in clipe si din frica de a nu lesina de...frica). Auzeam sunetul crengilor agitate, simteam vantul care se plimba neglijent prin parul meu si profunzimea beznei ce ma inconjura. Asfaltul dormea linistit, stelele vorbeau mai tare, luna isi reluase atributiile preistorice : sa lumineze. Un gand fugitiv m-a trimis pe un camp deschis, spre un cer mai liber, desprins de praful de aici. De cand nu mi-am mai dorit o libertate de acest gen. Altfel spus, nu ma diferentiez cu nimic de restul dependentilor de aer poluat, de masini zgomotoase si asfalt incins, dar imi permit din cand in cand sa visez la libertatea orizontului nemarginit.

*pentru cerul vostru