Jocul incalcarii regulilor

M-am aflat o mare parte viata printre acei oameni revoltati de faptul ca trebuie sa respecte reguli..si atat. Nu m-am obosit niciodata sa multumesc cerului ca exista reguli pe care sa le incalc! Mi-am dorit deasemenea sa fiu eu cea care face regulile (si asta o pot confirma, in pare parte, toate cunostiintele mele). Mare greseala. Nu-ti dori sa faci reguli, pentru ca, a-ti incalca propriile reguli echivaleaza de multe ori cu “a te incalca” pe tine insuti. Bineinteles, in calitate de “cea care a facut multe lucruri rele pentru sine” am facut si aceasta incalcare a propriilor mele reguli si sincer va spun ca nici macar nu m-am simtit eu rau, insa ceilalti...Ce este de-a dreptul daunator in schimbarea regulilor propriului tau joc este faptul ca, deseori, uiti sa-i instiintezi pe ceilalti ca s-a schimbat ceva. Ca atare, intr-un fel sau altul ii fortezi sa incalce reguli, tocmai pentru ca nu au aflat inca de existenta lor. Concret? Am inceput sa aprofundez starile provocate de sentimentul “fac ceva ce nu trebuie sa fac”. Draga cititorule, oricat m-ai judeca acum, iti voi spune ca am desenat o lista cu 100 de reguli pe care le voi incalca in decursul urmatorului interval de timp. De altfel, faptul ca iti scriu tie aceste mici cuvinte (care sper sa fie in vreun fel mari pentru tine) este o alta incalcare a ceva ce mi-am promis intr-un moment de tristete : nu voi mai picta asa cum doar eu stiu. Totusi, de ce fac iar asta? Pentru ca de data aceasta mi-am gasit scop. Ti-am promis ca te voi instiinta cand se va intampla acest lucru si iata-ma. Este ceva ciudat cu oamenii si semnele pe care acestia le asteapta, in sprijinul scopurilor lor. Am senzatia ca de fiecare data cand cer un semn, sau cand astept ca acesta sa vina, el refuza sa apara. Cand m-am decis sa renunt, semnul imi bate mereu la usa, soptind : “sunt iar langa tine, sa te fac sa te razgandesti, sa te fac sa te intorci de unde ai plecat, pentru ca erai pe drumul bun. Revin-o!”. Am stat sa analizez (ca deobicei ) de ce sunt mereu nevoita sa ma intorc, de ce nu las semnele sa bata la usa, fara a le raspunde. Sunt o credula! Sunt cea mai matura credula din aceasta lume. Tocmai pentru ca am senzatia ca o gandire rationala iti permite sa fii credul din cand in cand (da, asta inseamna ca vreau sa-i fac loc destinului in albumul vietii mele), sunt scandalos de increzatoare. Tin minte si acum ca inca de la varsta de 10, 12 ani jucam “daca cineva vrea..”. Era un joc al copilariei, si consta in mare parte intr-un dialog al meu, cu mine insumi. Mergand prin parc, pe strada, sau pe oriunde drumul ma lasa, spuneam “daca cineva vrea, urmatoarea persoana care va aparea in fata mea va avea ochii albastrii”. Inevitabil jocul dadea gres, sau functiona (desigur, se intampla sa existe multi oameni cu ochi albastri si asa mai departe..), dar de fiecare data cand acesta functiona, o fericire inocenta ma cuprindea. Simteam ca puteam fi ghicitoare, simteam ca universul (pe vremea aceea universul insemna casa mea, parcul meu, prietenii mei, si sincer nu cred ca acum e mult mai extins) e de partea mea si ca acela era un “semn bun”. Partea buna la mine (nu spun asta des) era ca nu acordam atentie asa-ziselor “semne rele”, uitam pur si simplu daca jocul dadea gres, sau daca “premonitia” mea era corecta sau nu. Azi, nu mai primesc semne atat de des, sau poate nu le mai acord atentie. Azi semnele sunt pentru mine oameni. Oameni care pleaca, oameni care vin (in viata mea, in statia mea de metrou, langa masa la care eu mananc). E mai usor, e mult mai usor asa.

*pentru cei ce simt semnele