Printre randuri

Era o seara putin diferita de cele care mi-au binecuvantat pana acum existenta. Mi-am aruncat neglijent sandalele intr-un colt al casei. Promit de fiecare data ca le arunc, nu pentru ca ar fi vechi (nicidecum), sau pentru ca nu mi-ar placea (cu atat mai putin), ci pentru faptul ca imi fac rau. Suna cunoscut nu? Cati dintre noi nu ne-am propus sa ne indepartam de o persoana, sau de o activitate tocmai pentru ca ne face rau? Ei bine, sandalele sunt tot la locul lor, tot in camera mea, tot in sifonierul meu. Nu, nu m-am despartit inca de ele. Ce ma leaga? Ce ma face sa le permit sa ma mai raneasca? Draga cititorule, cum sa le las, daca am trait atatea cu ele? Cum sa le las cand mi-au fost singurele prietene pe vremuri pe care, sincer, doresc sa le uit? Poate asa se intampla si cu oamenii din viata noastra. Poate ne-au ranit, poate am plans pentru ei, poate am plans din cauza lor. Regretam? Mai mult ca sigur nu ne mai amintim. Eu, una, nu imi aduc aminte decat de momentele frumoase petrecute cu ei (si cu ele...cu sandalele) si cred ca mai sunt multi ca mine. As vrea o data si o data sa imi dau seama cum s-au simtit sandalele mele cu mine, la fel precum as vrea sa aflu cum se simt oamenii pe care ii iubesc alaturi de mine. Mi-e frica de sentimente care merg intr-o unica directie. Mi-ar fi teama sa iubesc daca as fii convinsa ca nu sunt iubita. Da, spune-i egoism, spune-i lipsa de curaj, dar asa simt. Te pot minti cu asta? Iti pot spune ca nu am iubit niciodata pe cineva care sa ma fi urat? Poate pentru ca am facut si asta iti voi spune ca dragostea neimpartasita merge catre o unica directie : ura. Nu stiu sigur daca posesivitatea ta va contura ura lui pentru tine, sau degradarea ta emotionala iti va determina ura pentru el. M-am gandit mereu, insa, ca iubirea nu cauta reciprocitate, ca iubirea ofera pur si simplu. Da, ofera, dar cui sa ofere, daca nimeni nu vrea sa primeasca? Intr-un fel sau altul, un suflet care se pune pe tava e deseori de nedorit, in comparatie cu unul pentru care ar trebui sa lupti si sper ca nu veti avea cinismul sa imi negati asta. Nu as vrea sa credeti ca privesc iubirea intr-o maniera rece, frivola, nu e deloc asa, sau cel putin nu as vrea sa fie. Stiu bine ce si cum e cu ea, in special prin faptul ca am avut multe ocazii sa o privesc si prea putine sa o traiesc, asa ca , voi fi cu siguranta cea mai obiectiva persoana in analiza ei. Mult timp am avut impresia ca acest “domeniu” imi este interzis ca subiect de discutie intr-o conversatie, sau ca tema in vreun articol, tocmai prin faptul ca nu am fost mangaiata de atingerea ei. Azi, am ajuns la trista concluzie ca niciun om indragostit nu mai poate analiza iubirea. Poate doar sa aduca argumente unei concluzii deja existente : dragostea. In alta ordine de idei, imi aruncam privirea zilele trecute pe cateva articole pe care le scriam in zilele mele rele, in zilele mele “eu te vreau-tu nu ma vrei”. Cata melodrama! Cata amarciune! Pentru ca azi sunt ceva mai rationala, nu as vrea sa rad de mine, insa trebuie sa recunosc ca randurile se scriu altfel cand esti indragostit. Daca acum aduni mai multe idei si ai grija la formulare, ei bine, atunci ideile erau atatea incat veneau de-a valma. Nu aveam control asupra cuvintelor care se asterneau, era o asa zisa “transa” a scrisului. Sincer, inlatura multe batai de cap, desi la capitolul “coerenta” textul era deficitar, esentialul se simtea. Se stia ca cine scrie, scrie pentru ca iubeste. Azi, cine scrie, nu prea mai stie pentru ce sau pentru cine scrie, insa va asigura ca va afla cat de curand, iar voi veti fi primii instiintati, printre randuri.

*pentru ura, in umbra iubirii.