.

Draga cititorule,

Tu, cel care ai stat sa pierzi secunde pretioase pentru o privi cuvintele unei necunoscute, tu cel care ai aflat inaintea tuturor, cum sunt, sau cel putin cine, tu cel care te-ai obosit-mi sa lasi o parere, un zambet, o impresie, tu trebuie sa stii ca ‘Ciocolata si vanilie’ a ajuns acum la capitolul ‘Sfarsit’. Povestile nu se vor termina niciodata, prin simplul fapt ca vom continua sa existam: atata timp cat sunt oameni care sa respire, vor mai fi si scriitori care sa povesteasca fenomenul. Pentru ca este un fel de final si pentru mine, nu doar pentru blogul meu, le multumesc tuturor celor care m-au lasat sa le fac portrete, tuturor celor deranjati de privirea mea insistenta, tuturor celor ce au fost, intr-un anume moment, o sursa de inspiratie. Azi, raman doar cititoarea cartilor nescrise, iubitoarea zilelor insorite, dependenta intr-un fel sau altul de voi. Iar tu, draga cititorule, tu nu ramai niciodata, si nici nu ti-as pretinde asa ceva. Tu sa pleci, sa privesti, sa iubesti litere desenate, si sa nu uiti, ca a fost candva un nimeni ce a incercat sa picteze suflete in cuvinte.

A voastra,

Mango.

Pagini de monotonie

Motto:” Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.”

In fiecare zi din “nobila” noastra existenta facem pasi, sau calcam pe pasii altora. Doza noastra zilnica de “minunat” este absorbita foarte repede, ca atare, asimiland-o, uitam de “minunatul” fiecarei zile. Ajung sa existe saptamani intregi din care sa nu iti aduci aminte ceva semnificativ, tocmai pentru ca nu ai facut ceva semnificativ. Aceasta este totusi o imbunatatire, deoarece ai realizat ca te invarti intr-un cerc viicios. O data ce constinentizezi existenta cercului, el se deschide treptat, permitandu-ti, la un moment dat, sa iesi de sub tiparul sau, sa pornesti spre regasirea altor forme. In contextul zilelor monotone, se remarca personajele fara de care nu am respira : prietenii, “mai putin” prietenii, necunoscutii, universul care se agita in jur. Monotonia este un mecansim extrem de bine dezvoltat, o structura silentioasa care te adoarme, te indeamna sa cedezi in fata repetitiilor. Cati dintre noi isi mai amintec momentul exact in care au incuiat usa dimineata? Cati dintre noi nu uita ce numar de telefon au? Partea buna a monotoniei este spectrul larg pe care se extinde. E adevarat, monotonia ne copleseste, ne diminueaza atentia asupra detaliilor. Dar nu putem spune ca tot ea atenueaza raul din viata noastra? Infruntandu-te zi de zi cu un fapt trist, ajungi sa te obisnuesti cu acesta, sa il tolerezi, sa il faci mai putin durereos. In definitiv, daca sufletul ar avea un sistem imunitar, monotonia ar lupta in linia intai. O data cu monotonia apare, la oameni, nevoia formarii tiparelor. Cel mai elocvent exemplu este desigur cititorul de ziare: se uita pe prima pagina, cauta ceva interesant, da la pagina respectiva, sau, deja cunoscator al ziarului, stie rubrica favorita, deschide la aceasta, o citeste, ca abia apoi sa rasfoiasca restul ziarului, iar in final, inconsecventul, cel care nu are rabdare sa citeasca o coloana de la un capat la altul, cel care lasa lucrurile la jumatate: ziarul, rubrica, propozitia. Va este clar ca eu ma aflu prin nefericita categorie a celor care nu termina articolul. Povestea trista a celor ca mine este ca se intorc vesnic la “rubrica trecuta”. Este firesc, citind jumatate din editorial, termini mai repede. Terminand mai repede, cauti alta preocupare. Negasind alta preocupare, revii la ziar. Pana la urma, ajungi sa termini articolul, chiar ziarul intreg, dar te intrebi, draga cititorule, de ce nu faci asta din prima? De ce nu il citesti pe tot de prima data? Poate pentru ca nu ai rabdare, poate pentru ca nu ai concentrarea necesara, poate pentru ca nu ai antrenament. Motivul meu insa, este mai simplu: nu termin pentru ca am impresia ca ma va astepta ceva mai interesant in urmatoarea rubrica. Atunci cand ziarul nu mai prezinta interes, caut altceva care sa imi ocupe timpul. Desigur, ajungand la concluzia ca nu mai e altceva de facut, ma resemnez tot cu acele bucati de hartie, pline de pareri, pline de realitati, pline de nedreptati. In mod firesc, teoria “ziarului” (care poate fi la fel de bine teoria “cartii”, a “melodiei”) se extinde in ceea ce priveste personalitatea umana. Cel ce va arunca ziarul pentru ceva mai interesant, va cauta cu siguranta un vis. O data ce visul va fi atins, se va muta la alta tina si asa mai departe. Cand ne vom opri? Cand vom spune “raman aici, pentru ca e suficient de interesant incat sa ma faca atent si suficient de puternic incat sa nu ma lase sa plec”? Momentul este greu de indicat, dar senzatia e una pe care o asteptam cu totii. Ar semana probabil cu senzatia de “acasa”, acel unic stadiu de la care nu vrei sa mai pleci, de la care nu vrei sa renunti. Stadiul monotoniei perfecte.

Uitare

Motto: “Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine toata viata”

Cerul se ineca in lacrimi. Decorul plutea intr-o dezolare nespecifica perioadei, iar el se intreba unde-i divinitatea si de ce isi pune intrebari fara de raspuns. Pasii sai atingeau superficial asfaltul, deja plouat de timp. Vroia sa se opreasca din mers. Acum si in viata de zi cu zi. Vroia sa se opreasca si sa admire ce a facut, sau sa critice acelasi lucru. Trebuia sa isi gaseasca locul. Nu avea multe lucruri in comun cu lumea din jur,deci un loc al sau era greu de gasit. Din aceasta cauza acorda mult timp pentru a descoperi diferentele : dintre el si altii, dintre el si ea, dintre el si el. Halal mod de viata! Sau mai bine zis..acesta da mod de a muri! Se spune ca cei ce cauta vor gasi; desigur nu se mentioneaza niciodata ce se intampla cu cei ce cauta dorind sa nu gaseasca. Astfel se intampla si cu el. A gasit diferentele si a vrut sa se mandreasca cu acestea. A fost placut pentru un om de nimic sa fie un om de..ceva. Totusi, ce era de facut daca lumea sa era a oamenilor de nimic? Ar fi putut desigur sa le fie lider, sa-i coordoneze, sa-i indrume. Trist insa ca societatea oamenilor de nimic isi doreste lideri de aceeasi factura. Nu a fost acceptat si, mai mult, nu ar fi fost menit pentru asa ceva (acesta e gandul cu care, desigur, s-a consolat ulterior). O alta varianta a sa reprezenta revenirea la statutul “omului de nimic”, de a se infiltra in randul celor sueprficiali, de a-i pasa mai putin, de a alege fericirea in detrimentul cunoasterii. Cine ar fi zis ca e atat de greu sa fii superficial? Este aproape cel mai simplu lucru de pe pamant (inafara pesimismului probabil), insa iarasi nu i se mai potrivea. Scena vietii nu-i permitea sa treaca atat de repede de la interpretarea personajului pozitiv la interpretarea celui negativ. Chipul sau ii marturisea in fiecare dimineata, in oglinda intristata, cata durere resimte. Durere pentru ca nu poate schimba ceva, durere pentru ca are resursele necesare de a face diferenta, dar nu le foloseste, decat in scopul crearii unui nou complex. Ce-i mai ramasese? Probabil o zi ploioasa, intr-o dupa amiaza tarzie, o banca obosita de intemperii din statia sa de autobuz si, desigur, speranta unei zile mai bune. Desi nu intelesese niciodata de ce trebuie sa astepti pentru o zi mai buna, de data aceasta era prea las incat sa nu o faca. Nu putea sa isi mai asume nimic, nu mai putea lupta. Acum nu era decat un om care leneveste la...ploaie?! pana si prin asta era diferit. Cine mai leneveste la ploaie, atata timp cat se poate bucura de un ceai cald, acasa, privind nonsalant capriciile vremii? Poate doar el, cel pentru care “acasa” nu insemna decat o usa incuiata de doua ori. De aceea, ar fi fost dispus sa astepte oricat limpezirea cerului si rasaritul soarelui, deoarece stia ca cerul a fost candva limpede si ca soarele avea puterea sa zambeasca. Ii vazuse razele in multe dimineti, ii indulcise lumina profunda cu cafele tari, il suportase cum stia mai bine (el pe soare si soarele pe el). Insa acum ploaia se inteti. Lucrurile se schimbasera. Isi desfacu ceasul de la mana si il lasa pe banca. Cine a indraznit vreodata sa il acuze ca nu stie sa piarda timpul?

Zambeste-mi

Nu avea nimic si avea totul. Avea sclipirea sufletului, avea puterea mintii. Semana cu mine, nu din aceasta perspectiva neparat. Mai degraba din viziunea intamplarilor care i-au macinat drumul de pana acum. Imi vorbise despre furia din el, asa cum si eu incercasem candva sa va vorbesc voua. Simplitatea lui. Asta imi lipseste! Darul de a spune ceea ce cred, suficient de convingator incat sa se inteleaga, suficient de linistit incat sa imi modific punctul de vedere, daca simt ca este necesar. Vroiam sa simta ca il inteleg, pentru ca il intelegeam. Vroiam sa creada ca stiu ce simte, chiar daca nu putea sa explice in cuvinte, dar mai presus de orice, vroiam sa isi dea seama ca a mai fost o copila, la fel ca el, care a trait aceleasi stari, care a zambit la fel de larg. Deja-vu. Asta a fost si ramane pentru mine. Sub o anumita forma, imi este de mare ajutor. Cred ca el poate fii sansa unui soare mai zambitor, trebuie doar sa incerce. Stiu ca este un copil si asta imi da voie sa fiu si eu copila. Cat mi-am dorit! Oricat de absurd ar suna, de mica mi-am dorit sa fiu copila. In ultimul timp am ramas cu dorinta, asa cum raman adultii. Dorinta? Cuvant mincinos. Vag si totusi intens. De ce avem dorinte? Pentru ca vrem anumite lucuri. De ce avem alte dorinte, dupa ce unele din ele ne sunt indeplinite? Pentru ca nu ne multumim niciodata cu nimic, pentru ca nu stim sa apreciem ceea ce avem. E mereu nevoie de cineva mai trist decat tine ca tu sa mai simti o raza de speranta. E mereu nevoie de ceva “mai rau”, ca sa stii ca “raul” tau e unul copilaresc. E drept? Desigur ca nu, dar ce mai este drept in aceasta viata si in viziunea cui? Dreptatea a ramas pentru mine un cuvant sec si desprins de orice legatura cu rasa umana. Habar nu avem noi ce e dreptatea! Tocmai din aceasta cauza, s-a declansat sistemul “ fiecare are dreptatea lui”, sintagma care imi smulge zambetul de pe buze. Deseori, dreptatea noastra este injusta cu altii, dar mai conteaza? La fel se intampla si cu adevarul, respectiv “adevarul meu”. Fiecare isi formuleaza o idee, o adopta, o slaveste. Ideea lui intalneste o alta idee. Se lupta fiecare, cu fiecare. Castiga cineva? Sigur ca nu. Pierd ambele idei, pentru ca niciuna nu este dispusa sa cedeze. Batalia adevarurilor este singura in care castigatorul invinge, pentru ca a cedat. A cedat incercand sa accepte formula adversarului sau, si-a adaptat propria gandire pe parcurs. A realizat un nou rationament, s-a reinventat, astfel incat va fi sigur ca, chiar daca ar pierde, a iesit cu ceva din aceasta lupta : cu un rationament imbunatatit. In definitiv, asta il desemneaza castigator. Despre invinsi si invingatori s-ar putea vorbi la nesfarsit, si tot nu am inceta sa parem superficiali. Victoria si esecul se simt. Se simt amandoua, niciodata exclusiv. Ce e o victorie pentru un invingator? Inca o raza. Ce e o victorie pentru un invins? Un alt soare. Avem nevoie de ying, pentru a simti yang-ul, asa cum avem nevoie de negru, pentru a pretui albul. Traim intr-o lume a contrastelor, in care echilibrul nu inseamna altceva decat cautarea neincetata a “eu”-ului, ratacit pe vreo strada periferica a mintii obosite de ganduri.

*pentru S. si povestea lui.

In dulcele-mi stil clasic..

Am facut multe lucruri gresite in viata mea si in special in viata altora. Nu sunt in masura sa spun care din acestea m-au intristat mai mult , insa va pot confirma ca, treptat treptat, am uitat de fiecare in parte (spre fericirea mea si dezastrul altora).Daca stam sa analizam asa se intampla cu tot raul de aici, aici insemnand suprafata restransa de un orizont ingust si un spatiu mai strans decat ne permitem.Tragediile lumii au ramas file de istorie, dramele umane, nici macar atat .Totusi cum se face ca simtim intr-un anume punct, ca totul s-a sfarsit pentru noi? Cm ne consideram indreptatiti sa credem ca raul suprem se rasfrange asupra noastra? Desi, nu-mi place sa recunosc, natura egoista a oamenilor se infiltreaza si aici. Traim cu senzatia ca dezastrul nostru ar trebui sa-i afecteze pe ceilalti, desi, la randul nostru, refuzam sa fim afectati de alte dezastre. O vreme detesta, asta la oameni, acum insa realizez ca nu merita invinuiti. Fiecare individ traieste intr-un bizar univer interior ( pe linga cel exterior care aparent de ocupa tot timpul) in care “eul” nu este doar centrul ci si “periferie”. Pe de alta parte ideea universurilor paralele, sau perpendiculare in cele mai rele cazuri, implica si problema unei alegeri: pe care dintre cele 2 universuri ne vom concentra alegerea, pe cel interior, sau pe cel exterior ?...si in special pe ce criterii vom face alegerea? Pe ce criterii iti vei alege, draga cititorule universul “preferat”. EU ?. Eu am ales exteriorul si nu intentionez sa ma laud cu asta, pentru ca motivul alegerii mele nu-mi ingaduie placerea .Am ales exteriorul pentru ca interiorul nu a avut prea multe de oferit. Mai bine zis, nu as fi avut ocazia sa uit, asa cum face fiecare om in parte, de proprile mele “tragedii”, daca eram prea atenta la acestea. Cine a spus ca uitarea necesita timp?.. NU.
Uitarea necesita dorinta de a lasa in urma trecutul si astrele m-au inzestrat cu asfel de dorinta inca de la o varsta frageda. M-ai putea intreba atunci de ce rememorez tot ce-am lasat candva in trecut. In acest caz m-ai intrista profund caci crede-ma ca scriu doar din nostalgie, pentru mine, pentru “EU” , pentru “fostul MINE”, pentru “fostul EU” ( ca tot vorbeam canva de egoism) . Trebuie sa recunosc ca pe langa aceasta nostalgie, exista si un mic sentiment de mandrie. Aceasta privirea detasata de suflet , acesti ochi reci care imi permit sa nu mai simt cu aceasi intensitate... nu ma acuza de duritate , ci gandeste-te doar ca, asa cum iti amintesti de fiecare clipa fericita cu un strop de tristete (pentru ca a trecut), asa iti vei aminti de fiecare clipa trista cu un fir de bucurie (tot pentru ca a trecut). Spune-mi fericita, sau NU, dar nu-mi spune niciodata trista.

*pentru universul din voi

Jocul incalcarii regulilor

M-am aflat o mare parte viata printre acei oameni revoltati de faptul ca trebuie sa respecte reguli..si atat. Nu m-am obosit niciodata sa multumesc cerului ca exista reguli pe care sa le incalc! Mi-am dorit deasemenea sa fiu eu cea care face regulile (si asta o pot confirma, in pare parte, toate cunostiintele mele). Mare greseala. Nu-ti dori sa faci reguli, pentru ca, a-ti incalca propriile reguli echivaleaza de multe ori cu “a te incalca” pe tine insuti. Bineinteles, in calitate de “cea care a facut multe lucruri rele pentru sine” am facut si aceasta incalcare a propriilor mele reguli si sincer va spun ca nici macar nu m-am simtit eu rau, insa ceilalti...Ce este de-a dreptul daunator in schimbarea regulilor propriului tau joc este faptul ca, deseori, uiti sa-i instiintezi pe ceilalti ca s-a schimbat ceva. Ca atare, intr-un fel sau altul ii fortezi sa incalce reguli, tocmai pentru ca nu au aflat inca de existenta lor. Concret? Am inceput sa aprofundez starile provocate de sentimentul “fac ceva ce nu trebuie sa fac”. Draga cititorule, oricat m-ai judeca acum, iti voi spune ca am desenat o lista cu 100 de reguli pe care le voi incalca in decursul urmatorului interval de timp. De altfel, faptul ca iti scriu tie aceste mici cuvinte (care sper sa fie in vreun fel mari pentru tine) este o alta incalcare a ceva ce mi-am promis intr-un moment de tristete : nu voi mai picta asa cum doar eu stiu. Totusi, de ce fac iar asta? Pentru ca de data aceasta mi-am gasit scop. Ti-am promis ca te voi instiinta cand se va intampla acest lucru si iata-ma. Este ceva ciudat cu oamenii si semnele pe care acestia le asteapta, in sprijinul scopurilor lor. Am senzatia ca de fiecare data cand cer un semn, sau cand astept ca acesta sa vina, el refuza sa apara. Cand m-am decis sa renunt, semnul imi bate mereu la usa, soptind : “sunt iar langa tine, sa te fac sa te razgandesti, sa te fac sa te intorci de unde ai plecat, pentru ca erai pe drumul bun. Revin-o!”. Am stat sa analizez (ca deobicei ) de ce sunt mereu nevoita sa ma intorc, de ce nu las semnele sa bata la usa, fara a le raspunde. Sunt o credula! Sunt cea mai matura credula din aceasta lume. Tocmai pentru ca am senzatia ca o gandire rationala iti permite sa fii credul din cand in cand (da, asta inseamna ca vreau sa-i fac loc destinului in albumul vietii mele), sunt scandalos de increzatoare. Tin minte si acum ca inca de la varsta de 10, 12 ani jucam “daca cineva vrea..”. Era un joc al copilariei, si consta in mare parte intr-un dialog al meu, cu mine insumi. Mergand prin parc, pe strada, sau pe oriunde drumul ma lasa, spuneam “daca cineva vrea, urmatoarea persoana care va aparea in fata mea va avea ochii albastrii”. Inevitabil jocul dadea gres, sau functiona (desigur, se intampla sa existe multi oameni cu ochi albastri si asa mai departe..), dar de fiecare data cand acesta functiona, o fericire inocenta ma cuprindea. Simteam ca puteam fi ghicitoare, simteam ca universul (pe vremea aceea universul insemna casa mea, parcul meu, prietenii mei, si sincer nu cred ca acum e mult mai extins) e de partea mea si ca acela era un “semn bun”. Partea buna la mine (nu spun asta des) era ca nu acordam atentie asa-ziselor “semne rele”, uitam pur si simplu daca jocul dadea gres, sau daca “premonitia” mea era corecta sau nu. Azi, nu mai primesc semne atat de des, sau poate nu le mai acord atentie. Azi semnele sunt pentru mine oameni. Oameni care pleaca, oameni care vin (in viata mea, in statia mea de metrou, langa masa la care eu mananc). E mai usor, e mult mai usor asa.

*pentru cei ce simt semnele

La lumina umbrei

S-a stins lumina pe strada mea. Desi v-am dat de multe ori de inteles asta, acum vorbesc cat se poate de rational. Ma intorceam, ca de fiecare data, acasa, cu acelasi dor de biblioteca mea, de televizorul pe care il deschid atat de rar, de ceasul de pe care nu poti citi ora...eram pregatita sa reconstruiesc ritualul cheii in usa, al privirii aruncate in cutia postala precum si alte nimicuri care imi coloreaza existenta cenusie pe acest pamant. Lipsea ceva insa. Da. Lipsea lumina. In mod suspect, toate “felinarele” de pe strada mea au cedat nervos in seara aceea, lasand in urma o mare agitata de intuneric. O stare de anxietate intentiona sa ma doboare, dar atunci eram prea plictisita de loviturile pe care viata mi le “oferea” si am decis sa nu cad. Priveam indelung strada pustie si realizam cat de diferiti suntem in lumina intunericului. Se spune ca daca un simt iti este “amputat” celelalte vor functiona la un nivel mai inalt, atenunand pierderea suferita. Mare adevar! M-am asezat pe asfalt (din dorinta de a masura eternitatea in clipe si din frica de a nu lesina de...frica). Auzeam sunetul crengilor agitate, simteam vantul care se plimba neglijent prin parul meu si profunzimea beznei ce ma inconjura. Asfaltul dormea linistit, stelele vorbeau mai tare, luna isi reluase atributiile preistorice : sa lumineze. Un gand fugitiv m-a trimis pe un camp deschis, spre un cer mai liber, desprins de praful de aici. De cand nu mi-am mai dorit o libertate de acest gen. Altfel spus, nu ma diferentiez cu nimic de restul dependentilor de aer poluat, de masini zgomotoase si asfalt incins, dar imi permit din cand in cand sa visez la libertatea orizontului nemarginit.

*pentru cerul vostru

Printre randuri

Era o seara putin diferita de cele care mi-au binecuvantat pana acum existenta. Mi-am aruncat neglijent sandalele intr-un colt al casei. Promit de fiecare data ca le arunc, nu pentru ca ar fi vechi (nicidecum), sau pentru ca nu mi-ar placea (cu atat mai putin), ci pentru faptul ca imi fac rau. Suna cunoscut nu? Cati dintre noi nu ne-am propus sa ne indepartam de o persoana, sau de o activitate tocmai pentru ca ne face rau? Ei bine, sandalele sunt tot la locul lor, tot in camera mea, tot in sifonierul meu. Nu, nu m-am despartit inca de ele. Ce ma leaga? Ce ma face sa le permit sa ma mai raneasca? Draga cititorule, cum sa le las, daca am trait atatea cu ele? Cum sa le las cand mi-au fost singurele prietene pe vremuri pe care, sincer, doresc sa le uit? Poate asa se intampla si cu oamenii din viata noastra. Poate ne-au ranit, poate am plans pentru ei, poate am plans din cauza lor. Regretam? Mai mult ca sigur nu ne mai amintim. Eu, una, nu imi aduc aminte decat de momentele frumoase petrecute cu ei (si cu ele...cu sandalele) si cred ca mai sunt multi ca mine. As vrea o data si o data sa imi dau seama cum s-au simtit sandalele mele cu mine, la fel precum as vrea sa aflu cum se simt oamenii pe care ii iubesc alaturi de mine. Mi-e frica de sentimente care merg intr-o unica directie. Mi-ar fi teama sa iubesc daca as fii convinsa ca nu sunt iubita. Da, spune-i egoism, spune-i lipsa de curaj, dar asa simt. Te pot minti cu asta? Iti pot spune ca nu am iubit niciodata pe cineva care sa ma fi urat? Poate pentru ca am facut si asta iti voi spune ca dragostea neimpartasita merge catre o unica directie : ura. Nu stiu sigur daca posesivitatea ta va contura ura lui pentru tine, sau degradarea ta emotionala iti va determina ura pentru el. M-am gandit mereu, insa, ca iubirea nu cauta reciprocitate, ca iubirea ofera pur si simplu. Da, ofera, dar cui sa ofere, daca nimeni nu vrea sa primeasca? Intr-un fel sau altul, un suflet care se pune pe tava e deseori de nedorit, in comparatie cu unul pentru care ar trebui sa lupti si sper ca nu veti avea cinismul sa imi negati asta. Nu as vrea sa credeti ca privesc iubirea intr-o maniera rece, frivola, nu e deloc asa, sau cel putin nu as vrea sa fie. Stiu bine ce si cum e cu ea, in special prin faptul ca am avut multe ocazii sa o privesc si prea putine sa o traiesc, asa ca , voi fi cu siguranta cea mai obiectiva persoana in analiza ei. Mult timp am avut impresia ca acest “domeniu” imi este interzis ca subiect de discutie intr-o conversatie, sau ca tema in vreun articol, tocmai prin faptul ca nu am fost mangaiata de atingerea ei. Azi, am ajuns la trista concluzie ca niciun om indragostit nu mai poate analiza iubirea. Poate doar sa aduca argumente unei concluzii deja existente : dragostea. In alta ordine de idei, imi aruncam privirea zilele trecute pe cateva articole pe care le scriam in zilele mele rele, in zilele mele “eu te vreau-tu nu ma vrei”. Cata melodrama! Cata amarciune! Pentru ca azi sunt ceva mai rationala, nu as vrea sa rad de mine, insa trebuie sa recunosc ca randurile se scriu altfel cand esti indragostit. Daca acum aduni mai multe idei si ai grija la formulare, ei bine, atunci ideile erau atatea incat veneau de-a valma. Nu aveam control asupra cuvintelor care se asterneau, era o asa zisa “transa” a scrisului. Sincer, inlatura multe batai de cap, desi la capitolul “coerenta” textul era deficitar, esentialul se simtea. Se stia ca cine scrie, scrie pentru ca iubeste. Azi, cine scrie, nu prea mai stie pentru ce sau pentru cine scrie, insa va asigura ca va afla cat de curand, iar voi veti fi primii instiintati, printre randuri.

*pentru ura, in umbra iubirii.

Un altfel de rau..

In ce sens se invarte aceasta roata a norocului? Cum alege ea unde sa mearga nefericirea, tragedia, lacrimile si unde sa mearga bucuria, satisfactia? M-am simtit de multe ori atat de aproape de ceea ce, popular desigur, denumim “ghinion”. A tracut pe langa mine, mi-a suerat un cantec scurt, si-a anuntat prezenta. Simt ca ghinionul imi da de stire si ma lasa sa il evit. Cine nu ar fi incantat de asa ceva? Poate doar eu, cea care poate transforma orice victorie intr-un esec si niciodata invers. Faptul ca esti evitat de ghinion, ca el trece pe langa tine, este un dar? Da este. Faptul ca ghinionul care te evita se rasfrange vehement asupra celor la care tii, este un blestem mai mare fata de ceea ce ti s-a dat inainte? Aici nu as putea sa iti raspund concret, pentru ca am simtit satisfactia fericirii in ambele sensuri : o data, cand te bucuri ca nu tu esti cel care sufera, ca tu esti cel care scapa, si a doua oara, dureros si ironic in acelasi timp (daca nu chiar dureros de ironic), cand simti ca ai da toata fericirea ta pentru ca cel de langa tine sa nu sufere, sa nu treaca prin ceea ce tu simti ca iti era predestinat. Constiinta, draga cititorule, ea este raul din tine, care are rolul de a ataca raul pe care tu il faci, ca astfel sa se realizeze un bine. Nu am vrut sa accept asta : raul provocat asupra unui alt rau determina in final un rezultat bun! Cea mai amara parte a vietii...si cum traiesti oare cu aceasta constiinta? Sau cum traieste ea cu tine? Am senzatia de multe ori ca imi este mila de propria-mi constiinta (si aici este intr-adevar culmea pateticului). Cate a adunat saraca! Cate a strans in acest timp. Am ignorat-o e adevarat. I-am spus sa taca, a tacut. Dar pana cand? Probabil ca tot sub influenta ei scriu aceste randuri, poate ca tot sub influenta ei simt si acest sentiment de vina. Sa fii om, presupune mai mult decat “a gresi”, asa cum ne obisnuim sa spunem. Sa fii om presupune si sa faci rau. Constient sau “mai putin” constient. Cat rau am facut draga cititorule, si eu si tu, si orice fiinta care respira pe acest pamant? Ce gest al nostru a provocat lacrimi? Ce impunsatura in mijlocul unei zone aglomerate a provocat durere? Ce fel de graba te-a facut sa uiti de o zi importanta? Nu as putea sa iti spun eu, dar constiinta ta iti va da de stire din cand in cand. Se spune insa ca descoperirea cauzei unei probleme e doar inceputul, o data ce faci asta, drumul te obliga sa mergi mai departe. Si atunci, cum discuti cu constiinta? Mai important este de altfel ce vrea ea sa iti spuna, ce vrea ea sa iti reamintesti, cu scopul de a reface. Da, asta vrea constiinta. Sa refaci greselile comise, sa ceri iertare, sa te eliberezi de vina. Eliberarea este poate solutia acestei probleme cu prea multe necunoscute. Sa o lasi sa vorbeasca! Va tipa, iti va sopti, depinde de cat timp s-a chinuit, te-a chinuit. Nu o ignora, spre binele tau, nu o ignora. Va veni asupra ta, exact ca un val. Incepe de jos si te doboara pana la ultima ramasita.

*pentru a te elibera

Pagini din trecut..

Locuiesc intr-un apartament din capitala, la fel de plictisit ca toate celelalte, cu nimic mai breaz, cu nimic mai modest (oricum nu cred in modestie, ca tot veni vorba!). Nu pot spune exact ca ma defineste, ca “mi se potriveste” sau ca este decorat de mine. Nici atat. Pot insa sa spun sus si tare ca “este acasa!”. Azi de dimineata am hotarat sa renunt la obiceiul de a-mi bea cafeaua in bucatarie. Azi am baut cafeaua afara, pe balcon. E adevarat, am carat cateva paturi dupa mine, fata-mi ciufulita spunea destul de putine la aceea ora... locuiesc in vecinatatea unui parc si a unei strazo permanent circulate. Incredibil dar adevarat, dimineata asta m-a ajutat sa imi explic multe detalii, multe piese alea unui puzzle ratacit in timp : viata mea. Am trait pana acum in galagia orasului, ca sa ma refugiez in linistea unui parc. Ciudat este ca nu pot renunta la niciuna dintre ele, iubesc parcul cel putin la fel de mult ca strazile zgomotoase ale acestui oras de neincrezatori. Explica asta o natura extremista, care nu isi gaseste linistea decat in locurile in care nu se poate afla pe moment? E adevarat, imi doresc si acum sa ies in parc, sa imbrac o jacheta neglijenta, fara sa ma ancorez de vreo geanta, sau sa imi fac probleme de “cum imi sta parul”. Despre el? Despre locul in care mi-am petrecut intreaga copilarie? Nu sunt multe de zis, sau poate nu sunt eu dispusa sa povestesc prea multe... inainte sa fie un parc, este un loc. Un loc in care am simtit de multe ori ca timpul se opreste, ca strazile isi sting murmurul, ca pacea se inspira. Da, am senzatia ca daca “pacea din lume” ar fi obosita sa se mai lupte cu atatia netoti, ar veni in parcul meu sa respire adanc, sa isi recapete fortele. Am spus parcul meu? Nu, nu...nu este parcul meu, nicidecum. Mai degraba eu sunt a lui. Am ramas prinsa in acel miraj al simetriei aleeilor, care permite insa naturii sa se desfasoare. Imi placea deseori sa urc pe acoperisul blocului si sa il privesc. Era diferit de cum il vezi cand esti la nivelul sau. De sus, totul pare doar o zona pe harta. Insa e singura mea varianta de a privi toate amintirile intr-un tablou complet : lacul, castanii, coroana, luminile. Desi e aer liber, l-am simtit mereu ca pe o cetate. Da, eu cea care se sufoca! Este o cetate din care poti pleca oricand, in care poti veni oricand. Nu are nici macar ziduri. Scopul lui nu este sa te forteze sa stai, chiar cred ca ii este frica sa nu ramai prins acolo pentru o vesnicie. Rar imi fac timp sa il mai salut si sa ii multumesc de verile calduroase, de iernile cu zapada, de jocurile din “vechiul-eu”. Da, zambesc si acum, dar o recunosc la fel de mandra : exista un vechi eu! Exista un eu care se multumea sa alerge, un eu care iubea sa se invarta in lumina soarelui, un eu care s-a pierdut din propria vointa pe acele alei, cu o singura dorinta : de a nu se mai regasi niciodata. Nu m-am mutat in parc, poate din aceasta cauza ma regaseam mereu, cu toate astea nu am reusit sa imi scot din minte imaginea acelei persoane fericite pentru care totul era nimic, si nimic era mai mult ca totul. Nostaligie o sa spui draga cititorule! Da, este nostalgie, dar oare nu asta ne face oameni? Oare un pic de dor de trecut nu iti va da ocazia sa iti doresti sa mergi mai departe? Vei spune probabil ca parcul este, asa cum stii de la mine, la un pas distanta (cel putin atat valora in copilarie), ce ma opreste sa fac asa cum faceam inainte? Nu stiu, nu vreau sa aflu. Este frica probabil (incep sa cred ca imi este frica de mine, de altii, pana si de sentimentul de frica in sine), frica aceea care iti spune “ai crescut! Ai plecat de aici, pentru taramul lor! Ei cei care isi fac probleme pentru ca duc lipsa de ele, ei cei care isi fac probleme pentru ca au prea multe! Ei care isi fac probleme mereu!”. Poate eu sunt nebuna, insa cred ca este ceva in neregula si cu normalitatea lor. Sa traiesti facandu-ti probleme, inseamna de cele mai multe ori doar sa iti faci probleme, pentru ca de trait, nu mai poate veni vorba.

*pentru copilul din mine

Drumul tace. Tu alergi.

Mi-am dat seama recent ca oamenii inafara de iubire, ura, simpatie, invidie, bucurie sau tristete, simt furie. Bineinteles, am aflat asta prin propria eperienta, petrecand nopti nedormite, nevisand, neavand nici macar decenta de a ma bucura de un cosmar. Simti uneori ca exista o asa numita “apasare” in interiorul tau, o stare negativa,ce are forta necesara de a se manifesta, de a iesi prin tine. Ca ai stari de furie, ca ele se manifesta, ca iti ranesc apropiatii, ca te indeamna sa fii violent pana si cu cel lipsit de vina e grav. Insa, nu e ore mai grav cand aceasta violenta nu se manifesta? Cand ea ramane blocata intr-un colt ascuns al sufletului tau, avand “rolul”, avand capacitatea sa te macine incetul cu incetul, sa te erodeze? In definitiv, diferenta dintre o piatra strivita si una macinata de vant nu este decat un anumit interval de timp. Asa se intampla si cu noi, suflete care nu se pierd niciodata unele de altele, ci doar unele de ele insele... multi spun ca se chinuie din rasputeri sa tina furia doar pentru ei, sa nu faca rau prin ea. Altii recunosc ca nu se pot controla, ca refuleaza fara voie, dar cu cei ce nu pot refula, oare ce se intampla? Recent, un studiu, mai mult propriu decat personal, mi-a demonstrat ca furia launtrica trebuie impinsa la suprafata, trebuie scoasa la iveala, pentru ca doar asa vei avea parte de nopti linistite. Nu, draga cititorule, nu te indemn sa bati cu pumnul in masa de fiecare data cand nu iti convine ceva, si cu atat mai putin te indemn sa ranesti un apropiat (sub orice forma) atunci cand esti furios. Eu te indemn sa alergi. Alege-ti un drum (de data asta ma refer la cel mai propriu sens posibil) pune-ti addidasii vechi si comfortabili, asteapta momentul tau de eliberare si declanseaza inceputul. Alearga, fugi, pentru ca nu vei fugi de probleme, ci vei fugi spre ele. O sa simti la un moment dat ca obosesti. Atunci furia va fi ultimul lucru ramas in tine. Tot felul de sentimente dispar din sufletul tau, pentru ca ultimul sa ramana cel negativ. Va fi doar inceputul. Alearga pana nu iti vei mai simtii picioarele. Alearga pana cand pulsul tau va misca asfaltul, alearga pana cand o sa simti ca pamantul se misca in acelasi ritm cu tine. Abia cand nu vei mai putea misca un deget, abia atunci poti fi sigur ca orice urma de furie s-a evaporat! Veti fi mai mult ca sigur surprinsi de conditia voastra fizica. In general, sunt deplorabila la “alergari”, dar cand am incercat sa imi stabilesc o tinta, sa ma gandesc asupra problemei ce ma macina, asupra pierderii din interior, ea te alimenteaza, te impinge catre un anumit tip de violenta. Ei bine, acest tip de violenta, neavand cadrul necesar pentru a se desfasura, va sfarsi prin a se distruge pe sine, ca in final tu, sa te simti sfarsit. In schimb, nu cred ca sunt multi care fac diferenta intre un sfarsit si un nou inceput,iar eu una nu vreau sa admit ca exista aceasta. In fond, este forma naturii de a ne arata eternitatea! Viata succede la moarte, moartea succede la viata. Desi vorbim de inceput si sfarsit, continuarea lor ciclica va defini intotdeauna eternitatea.

*pentru cei ce se consuma

La vie est dure et les femmes sont chères...

Multi oameni au ca menire in viata ...viata insasi. Cu toate astea, sunt de parere ca exista si oameni care au menirea de a-i observa pe cei care traiesc. Eu ma aflu printre nefericitii castigatori ai lozului dublu : traiesc si observ. Mi-a alunecat privirea, pana acum cel putin, pe multe ciudatenii, pe multe lucruri obisnuite, pe mult persoane iesite sau nu din comun. Zilele astea am realizat ca am analizat de zor omul, individual. Am uitat practic de omul in colectivitate, de omul in grupul sau social, de om printre ai sai. M-am bucurat sa aflu ca daca un om este nebun de unul singur, va avea grija sa-si gaseasca un grup de cativa nebuni care sa-i sustina ideile si sa il faca sa se simta sanatos. Priveam azi un grup de 5 doamne, trecute (bine de tot) de varsta a doua, care se intorceau de la munca probabil (spun munca pentru ca pareau...”muncitoare”). Dincolo de gentile cu sau fara gust, de pantofii de acum un an, sau zece, m-a impresionat o stare de spirit. Nu vorbesc aici de o stare de spirit in particular, ci de cea generala. Un fel de euforie, un fel de satisfactie, un fel de multumire. Mai mult ca sigur toate se intorceau acasa, la familile lor, pregatite sa faca fata celor mai delicate intrebari din partea sotului, si aici ma refer la “eu ce mananc in seara asta?”, la cele mai delicate raspunsuri din partea copilului, asta daca beneficiau de ele si nu de tacerea sau rebeliunea adolescentina; mai conta? Mai conta ca dormeau singure, desi fiecare avea un barbat langa care sa inchida ochii? Mai conta ca sperau sa se bucure de prietenia copiilor si nu de independenta lor? In acel moment nu mai conta nimic, si asta nu pentru ca ele ar fi negat existenta tragediilor prea des intalnite in zilele noastre, ci pentru ca fiecare din ele trecea prin asta. Am inteles cu timpul ca orice om are o poveste. Diferenta apare in dorinta lor de a-si povesti sau nu intamplarile, trairile, problemele. Cel mai interesant fel de a-ti rezolva o problema este acela de a o marturisi. Nu pot garanta, in schimb de multe ori am plecat mai linistita acasa dupa ce le-am relatat prietenelor mele “o intamplare extrem de dificila din viata mea “. Credeti ca problema s-a solutionat? Nici vorba de asa ceva, insa ea a devenit mai putin grava. Putina indiferenta din partea oamenilor, poate si ceva nonsalanta, venita tot de la ei, te poate linisti extraordinar de mult. Revenind la doamnele din statie, tin sa va spun ca ma faceau sa rad, asa de una singura, ma faceau sa fiu fericita prin starea lor de bine. Uitasem de gentile lor, de frizurile trecute sau de machiajul inghetat pe chip, pentru ca sufletul are propriile sale culori si nici tu, nici ei nu le vor opri : vor picta in continuare.

*pentru culorile din voi

Vorbesti des despre cuvinte?

Marile tragedii ale vietii le realizezi in timp ce mori; marile momente ale vietii le realizezi in singuratate. Ce ma linisteste insa este faptul ca momentele de veselie nu te fac sa iti amintesti de cele triste, precum viata, rareori iti aduce aminte de moarte. Sunt lucruri pe acest pamant care ne depasesc intelegerea. Pana aici ar fi bine. Ar fi bine sa recunoastem asta, sa spunem, sau macar sa soptim la urechea unui prieten : “mai am multe de invatat. Mai am multe de aflat”. Se zice ca pe acest drum al destinului (asta daca nu vrei sa consideri destinul in sine altceva decat un drum) intalnesti tot felul de trairi, tot felul de oameni. Ai ocazia sa mergi mai departe, ai ocazia sa te opresti. Nu primesti insa sansa de a merge inapoi. Ei bine, azi ma gandeam la sansa de a merge inapoi. Mi-a luat ceva timp sa stabilesc daca sa va zic “sansa” sau “nesansa”. Mi-am dorit de cateva ori sa ma intorc la acei oameni pe care stiu ca i-am ranit, sau mai mult, la aceia pe care nu i-am aflat inca ..vreau si acum sa fiu pentru o secunda in trecut, sa imi retrag cuvintele, sa nu le pronunt. Pentru ca da, noi toti ranim prin cuvinte. Cuvintele sunt arme albe, eu le-as spune negre. Utilizarea lor in scopul asa zisei comunicari a devenit asemanatoare cu cea a folosirii cutitului de bucatarie pentru a taia painea : cu acelasi ascuntis iti pregatesi micul dejun, cu acelasi ascutis ai putea oricand sa omori pe cineva. Vorbele care azi zboara dintr-o parte in alta, de la straini la necunoscuti, de la prieteni la oamenii de rand , au “darul” de a ne reduce simtirea. Dialogul dintre noi (noi insine uneori) si-a pierdut simtirea. Simt ca am ajuns in acea perioada a vietii in care am tocit cuvitnele ramase. Sentimentele nu se mai pot exprima in cuvinte, pentru ca ele au inceput sa ne exprime pe noi. “Arta pura, fara fraze” canta o data un vers. Oare arta vrea sa se indeparteze tot mai mult de cuvinte? Oare literele vor atat de mult sa ne foloseasca, sa ne subjuge? As putea sa iti spun cu cel mai convins zambet pe fata, tie, draga cititorule, ca “te iubesc” si sincer iti spui tot eu, ca nu as minti. Legile de azi au uitat sa mentioneze delicatetea cu care trebuie sa manuiesti anumite vorbe, pentru ca aceasta sensibilitate, trebuie sa se afle in cel care rosteste cuvintele, nu in cuvant in sine. As vrea sa existe in limbajul interuman un fel seif, in care sa se afle propozitii ale spiritului. Sa iti petreci mult timp sa cauti cheia seifului, in cazul in care ai nevoie de litere care sa exprime dragoste ori regret. Sau poate este neimportanta aceasta “toceala a cuvintelor” tocmai din cauza asta? Tocmai pentru ca oamenii nu au nevoie de cuvinte ca sa exprime stari ori emotii, ci au nevoie de apropiere spirituala, manifestata in mii de forme diferite, cu exceptia vorbelor? Dar daca si aceste forme de apropiere se vor “invechi”, sau vor rugini? Ce ne va mai ramane? Dincolo de intrebari zace deseori un raspuns pe buzele tuturora, al celor ce stiu sa iubeasca , al celor ce stiu sa taca, al celor ce stiu ce este arta.

*pentru cei ce au raspunsurile intrebarilor vietii

Ca-n viata..

Pe strazile pustii sufletul se pierde. Am incetat sa ne supunem intrebarilor, am incetat sa mai cautam raspunsuri. Am devenit un praf multicolor in vazduhul transparent, si asta se intampla doar cu cei care si-au pastrat spiritul, caci restul sunt aer sufocant in marea de nisip. Mi-e dor de acei oameni care cauta lumea veche . Mi-e dor de geniul uman. Am impresia ca s-a pierdut undeva in trecut si ca nu va reveni decat intr-un viitor de nerecunoscut. V-ati simtit vreodata roboti? Eu da. Simt asta de fiecare data cand ma realizez ca sunt inconjurata de automatisme. Sa fie asta obsesia oamenilor? Sa incadreze in sabloane, sa gaseasca antecedente, sa se scuze sub pretextul existentei acestei greseli in trecut, sa prevesteasca intamplari trecute fiind chiar mandri : “istoria se repeta”. Da, se repeta, doar greselile. Pentru ca Daly nu se va renaste, Picasso va ramane in pamant, iar Beethoven s-a pierdut in notele vietii. Ei nu reinvie genii. Ei retiparesc greseli, scuze, minciuni. Ai curaj sa te ridici, sa iti asumi ceva? Indrazneste! E adevarat, multimea te va cobora la loc, te va calca in picioare, te va nauci si vei ajunge la fel de jos ca ei, chiar mai jos. Si asta te va opri? Singurul lucru pe care te invata caderea este sa te ridici. Ajung sa cred ca acesta este scopul ei, sa te determine, sa te afunde intr-un univers ce te va ridica la un moment dat. Vreau sa privesc in jur si sa am curaj sa te chem, pe tine, pe el , pe toti. Sa ne privim si sa stim ca universul vrea sa mearga mai departe si ca opozitia noastra inconsitenta strica mecanismul omenirii. Mi-e dor de zei. Mi-e dor sa constat ca ei sunt in viata, nu doar ca au murit. Ce trist sa fii lumina intr-o lume a intunericului... ma intrebam uneori cum se simte soarele, dar un suflet ce da lumina si primeste intuneric?

*pentru genii

Omul care nu rade

O lume intreaga intelegea, tu nu ai inteles. Nu ai inteles ce inseamna o raza de soare in viata cuiva si nici ce a insemnat viata ta pentru raza de soare. Uneori, privesc in urma cu o oarecare mila, nu pentru tine (nu ti-am fost vreodata atat de devotata), mila poate pentru mine, pentru ca a fost o vreme in care totul devenea nimic, deoarece asa vroiai tu. Azi, in vesnicul metrou ce imi deseneaza viata, a aparut un pusti. Avea pantaloni de clovn si trei mingiute multicolore. A intrat in vagon, a jonglat pentru jumatate de statie, ca pentru cealalta jumatate sa treaca dintr-un capat la altul al vagonului, in speranta ca cineva il va rasplati. Ciudat nu a fost neaparat faptul ca nimeni, dar absolut nimeni, nu a intins mana cu ceva maruntis. Straniu de-a dreptul s-a dovedit a fi pustiul : trecea pe langa multime fara nici cel mai mic sentiment de umilinta in privire. Din experienta mea cu cersetorii de pe Calea Victoriei, am constatat un adevar general valabil : fie ca te injura dupa ce treci pe langa ei sau nu, toti au un fel de umilinta (falsa de-a dreptul) in privire, care te face sa te gandesti “uite, ar trebuie sa-i dau ceva, mai scap si eu de pacate, mai cumpara si el ceva de mancare”. Ei bine, pustiul cu pantaloni de bufon nu avea asta si poate calatorii au simtit.Am crezut ca nu valorez nimic in fata sa, ca parfumul meu se risipea in aer fara nici macar sa fie simtit, ca eu nu mai existam cand el pasea apasat, dureros pe pantofii ranceziti de vreme. Chipul era trist bineinteles. Era acel gen de tristete pe care o intalnesti la un om ce a fost ranit o data, inca o data si inca o data...de suficient de multe dati pentru ca sufletul sa devina o stanca ce se erodeaza neincetat in fata vremii neprielnice. Nu putea sa iti fie mila pentru bufon. Bufonul era mai puternic ca tine. Bufonul era nemuritor acolo, el facea jocurile, el masura timpul, el iti ingheta privirea. Nu avea fata desenata asemenea celor de la circ, cel putin nu desenata cu pensula. Era poate, mult mai exact de atat. Chipul sau era o imagine pentru ceea ce putea fi in lumea asta, mai ales pentru ceea ce nu a fost niciodata. Resimteai nevoia sa te descotorosesti de toate obiectele tale pretioase, de tot ce statea atarnat de tine in secunda aia si sa incerci sa fie cel putin la fel de curajos ca el. Curaj spun cand ma gandesc la bufon, neputinta tac atunci cand ma privea! Gandurile lui vorbeau tare, cuvintele nu se auzeau, se simteau. Lipsa mea de importanta in universul asta, incapacitatea mea de a ajuta cu ceva pe cei ce nu au stiut sa se ajute singuri m-a indemnat sa imi feresc privirea de acel suflet, prea sarac in fericirea, prea avut in tristeti. Nu stiu daca am dreptul sa vorbesc despre acel om, pe care, iarasi, nu m-am sinchisit a-l ajuta. Da. Am plecat ca un muritor din vagonul suficient de aglomerat incat sa ma sufoce si aproape gol pentru a putea ceda putina buna vointa. Sa fii om, a devenit un complex care scuza orice mijloc. Lipsa scopului insa, ne insotesti pe toti.

*pentru cei ce au fost vreodata tristi

Inchisoarea din noi

Usor usor se aud bucatele de gheata cazand din hainele mele. Sunt agatate de calorifer, chinuindu-se una cate una sa prinda mai multa caldura. Au avut o zi grea, dar proprietara lor a invatat multe, mai multe decat pana si in ziua in care s-a nascut. Ceea ce initial te scoate din minti, te enerveaza si iri perturba dulcea monotonie matinala, a ta si a unei bucati perfecte de ciocolata cu caramel, ajunge sa iti fie salvare. M-am intrebat de multe ori ce e aia libertate, am considerat la fel de des ca e un concept, intrucat azi, a fi liber nu mai inseamna nimic. E de ajuns sa nu fii puscarias pentru a te considera liber, sau sa incacli una sau doua reguli ale societatii ce te sugruma acum, pentru a te mintii cu asta :“sunt liber”. Pentru mine a fost mereu mai greu. Puscarias as putea fi dupa majorat, iar incalcatul regulilor mi-a dat intotdeauna un sentiment negativ, un sentiment ca “fac rau”. Astfel nu mi-a mai ramas decat sa respir adanc...sa deschid ochii si sa simt ca sunt libera prin simplul fapt ca exist, sa ating si sa simt, sa iubesc pentru ca este sentimentul de care libertatea simte cea mai mare nevoie. In timp ce alergam prin zapezi, in timp ce faceam un ingeras ce in final a iesit cam stramb, in timp ce tipam un “te iubesc” mofturos si fara destinatar, eram fericita. O conditie de baza a fericirii, daca admiti totusi ca fericirea are conditiile ei, este libertatea. Nu prea a contat unde esti, sau cat de cald ori frig este. A contat mereu cu cine te afli. Poti dori sa fii singur, atunci “tu” vei fi cea mai potrivita companie, poti sa iti doresti sa fi cu persoana iubita, si deci “tu” se va transforma in “el” sau “ea”, sau pot ipur si simplu sa constati : “sunt aici cu ei, si stii ce? Asta ma face sa ma simt cel mai fericit om din lume.”

*pentru cei ce au fost vreodata liberi

Timp de sfasiat...

Ploua asa cum nu mai plouase demult. Era acea furie a naturii care se inversuneaza atat de rar, pentru ca este suficient de puternica incat sa ne marcheze o data si iremediabil. Orasul incerca mut sa se revolte. Locuitorii dormeau linistiti in adancul somn al inconstientei. Asfaltul isi plangea de mila, dar nici stalpurile nu mai erau dispuse sa asculte. Atunci, in acel moment, a inceput sfarsitul. Copacii au inceput sa faca reverente marii furtuni, aplecandu-se treptat dela stanga la dreapta, de la dreapta ,la stanga, dupa vointa nedecisa a vantului. El conducea aerul, el ordona miscarea, el impunea ritmul. Natura privea spectacolul, furtuna crea spectacolul. Un teatru fara spectatori poate, pentru ca nimeni, dar absolut nimeni nu s-a gandit sa arunce privirea dincolo de zidurile infame ale propriilor case. Cerul vorbea o limba necunoscuta, tipa prin culori, albastru inchis cu negru de fum se amestecau intr-o valtoare nemarginita. Singurele capabile sa le delimiteze erau fulgerele ..da acele lumini venite parca din adancul divinitatii, acele sabii de foc se luptau la randul lor in ceruri, iar singurul arbitru inca treaz la acea ora era tunetul. Tipatul sau ne aducea treptat aminte de acele lupte ilegale din salile de sport marginase ale oricarui centru : celebrele lupte cu o singura regula :”nu exista reguli”. Pentru ca , intr-adevar, regulile lipseau cu desavarsire in acel meci. Se parea ca nici vantul, nici fulgerele, tunetul cu atat mai putin, nu reuseau sa se puna de acord, si tocmai asta starnea furtuna. Priveai acum in universul haotic din fata ta si iti doreai sa simti acel aer usor al zilelor de vara, acel miros suav si fin al soarelui, acea mangaiere calda a binelui. Unde?! Unde era binele ce te-a facut sa te simti iubit? Unde era natura care te-a imbratisat de atatea ori pe iarba verde, unde era libertatea pe care o simteai alergand prin ploaie...totul a fost dat pe o furtuna. Cine oare si-a vandut sufletul pentru acest vant intempestiv? Nu puteai intelege ...nimeni nu putea intelege. Minunea a fost cand bataile ploii in geam au fost in sfarsit ascultate. Speriati si neincrezatori, oamenii strazii au inceput sa alerge, sa isi recaute un adapost. Pareau puncte. Nobil spus totusi. Strazile erau umplute de lacrimi. Zgomotul nu inceta. Doua suflete treceau prin nelinisti terbile : primul cel al naturii, cel care cauza demente de pe strazi, iar al doilea, cel al copilului, cel care suferea nespus de nepasarea oamenilor. Aflat intr-o suburbie cel putin periculoasa, in care tot felul de aurolaci fugeau pentru a-si gasi “mai binele”, el ramasese siderat. Avea aceeasi senzatie pe care a avut-o atunci cand s-a nascut : ca a ajuns intr-un loc gresit. El s-a oprit. Universul se misca rapid.

Tratat de razgandire

Stia ca toti oamenii aveau o menire in viata. Unii sa fie nimic, pentru ca altii sa se simta bine, altii sa fie falsi pentru ca restul sa isi constientizeze naturalete, cativa oameni erau lideri, pentru ca altii sa aiba un ideal, un loc pe scara sociala la care sa aspire, fiecare avea ceva, bun sau rau, cu un anume scop. Mama ii spunea mereu ca trebuie sa ajunga sus, sa isi formeze familie, sa fie femeie de cariera, sa nu depinda de nimeni, dar a ascultat-o vreodata? De mica a facut lucrurile cum a vrut, a rasucit literele cu care ia fost scris destinul de atatea ori, incat nu mai intelegea nimic. Se tot chinuia sa inteleaga, ea de ce a venit aici? Aici pe Pamant, locul asta in care soarele lumineaza suficient de atent incat sa nu arda, si indeajuns de iubitor incat sa incalzeasca. Cand era mica stia foarte bine ce trebuie sa faca, unde sa fie, ce va ajunge. Acum drumul se bifurca. La stanga era ei, erau visele, aspiratiile, era drumul pe care copilul din suflet stia ca trebuie sa il ia. La dreapta era drumul “care trebuie”, cel la care se gandise candva, cu multa teama. Un drum drept, fara obstacole, drumul usor care nu te duce nicaieri, dar iti consuma o buna bucata din timp.
Era prea mult. Nu mai vroia sa gandeasca. Se chinuie sa isi opreasca mintea care nu inceta sa zornaie in minte margele vechi, amintiri, vise. Nu a fost o visatoare, sau o persoana rationala. Nu a simit niciodata ca apartine unei anumite caegorii. Ii era atat de usor sa se adapteze oamenilor, vietii, locurilor...a ascultat intotdeauna rock-alternativ si muzica rap, clasica, jazz, blues...asculta orice. Ii placea orice. Nu putea sa se manifeste impotriva unui anumit gen, iar asta se intampla in adolescenta. Acum se manifesta in viata. Iar nu se mai oprea. Minte pe care a obligat-o sa gandeasca atat de mult, a ajuns sa o foloseasca, era unealta mintii, sclava ei. Vroia sa ramana pentru un moment cu ochii in gol, privind nimic, ne-gandind. Dar gandurile o acaparau, legat de orice: cu ce sa se imbrace, cum sa respire, ce sa faca de mancare, sau unde sa se duca sa manance. Cu tot cu acest zgomot in cap, nu a suportat niciodata linistea. Nu a simtit nevoia sa fie lasata in pace. S-a inconjurat mereu de oameni de frica mintii, cel mai crunt dusman, alaitul mortii sufletesti..

*pentru cei ce se pot opri

Final..

Paseam adanc in asfaltul ravasit, miscarile frenetice incetau sa se mai inteleaga unele pe altele, priveam inapoi, trebuia sa ma grabesc, am alergat spre moarte. Dupa cateva minute ce au parut secole pasii s-au linistit. Tramvaiul m-a asteptat in statie. Invaluita in miezul noptii am simtit cea mai profunda si linistitoare libertate intr-un refugiu nedemn de asta : un scaun portocaliu aprins, usor rotunjit la extremitati. Nu doar eu alergam spre tramvai, nu doar eu am prins tramvaiul. Moartea a ajuns la cateva secunde dupa mine. Avea un chip ciudat, se multiplicase intr-un fel trist : sapte copii ce au trecut de mult de copilarie, sapte copii ce au trecut de mult de viata, sapte copii ce au devenit slujitorii mortii. Haine rupte, pantofi jerpeliti, tutun, alcool si multa revolta. Privirea-mi ingheta. M-au observat prea repede, eu cea ce nu stia cat de greu e sa traiesti pe strazile noptii. Am vrut sa ma ridic, sa plec, sa fug. Ma prinsesera in coltul lor, nu prin forta, nu prin propria lor vointa, ci prin propria lor existenta, prin propria mea frica. Ramasesem imuna la orice forma de lupta cu ei si cu mine insami. Mai intai de toate frica mea a fost cel mai bun aliat al lor. Sa te gandesti ca mi-am vazut sfarsitul cu ochi tulburi, intr-un tramvai bucurestean, in conditiile in care singura lor greseala era aceea ca se aflau acolo. Sau asta sa fi fost greseala mea? Mi-au cerut bani, iar eu vizualizam imagini din copilarie, prieteni tot de cam atunci, zile insorite, si un tramvai ce ma ucidea. Le-am spus ca am bani, dar ca nu le pot da. S-au uitat mirati si au deschis un ziar de luna trecuta. Au presarat prfauri pe acestea si m-au intrebat daca vreau sau daca refuz. Aveam doua variante: sa iau si sa raman, ori sa nu iau si sa plec. Le-am raspuns ca nu vreau si nu plec. Am considerat-o cea mai mare prostie pe care am facut-o in mult timp. Frica mea nebuneasca se transformase intr-o ambitie fara motivatie, prosteasca. Sinele trepidau prin mine, privirile lor ma omorau prin ras. Vroiam sa plec, dar nu mai puteam. Dupa cateva statii au uitat de mine, ca de o papusa lasata intr-un colt al casei, atunci cand copilul creste, atunci cand praful in face sa plece, departe de lumea asta si de durerile ei. Am coborat la statia mea, si am alergat. Am alergat spre casa, privind neincetat inapoi, vazundu-i pe ei alergand in spatele meu, umbra era cu mine, masinile treceau nervoase, blocurile ma priveau. Ma minteam. Credeam ca cineva va veni si-i va indeparta de mine, ii va duce departe. Da, acum, vroiam ca moartea sa moara, vroiam sa omor moartea si tot ce a adus ea pe lumea asta. Nu erau copiii fara copilarie din tramvai acum, ei plecasera de mult; fantoma din ei se amestecase cu toate temerile mele, si nu imi dadea pace. Nu am stiut niciodata sa alerg de pericol, ce am stiut a fost sa ma opresc, sa respir adanc si sa infrunt. Asa am facut si acum, nu pentru ca mi-as fi dorit, ci pentru ca nu mai puteam alerga. O durere mi-a cuprins tot corpul, care acum tremura sacadat. Mainile se agatau disperate de un gard de sarma...rani adanci imi netezeau palma inghetata. M-am intors. Erau doar umbre. Umbrele tuturor greselilor mele, umbrele tuturor tragediilor pe care am crezut ca le-am trait. Si atunci am ales: sa merg inainte sau sa ma intorc la ele? Picioarele mi-au ramas drepte. Decizia asta o faceam cu inima, nu cu trupul . Nu raman la voi nopti de cosmar, nu raman la voi dimineti pierdute cu lacrimi, nu raman la voi zambete false. Merg spre mine, spre ceea ce eu sunt, spre ceea ce voi ati ascuns de mine si de altii. Dupa cativa pasi, am ajuns acasa. La acea casa care stie sa opreasca toate cosmarurile in prag si sa nu le dea voie vreodata sa te mai bantuie. Cheile mi-au cazut din mana o data ce am incuiat usa pe interior. Brelocul facu un zgomot satisfacut, sfarsit; geanta imi aluneca de pe brat, iar ranile mainilor disparusera. M-am intins in holul cald, sprijinita de cuier. Se terminase. Noaptea temerilor mele se terminase.

*pentru cei ce isi infrunta temerile

Altceva..

-Noapte buna, Pierre!

Oare cu cine vorbea? Pierre nu era genul de om caruia sa-i spui “noapte buna”, adormea de cum se aseza in pat. Clarisse se obisnuise si totusi simtea nevoia sa–i spuna astfel, chiar daca nu primea niciodata raspuns..stia ca in visele sale, Pierre va auzi “noapte buna”
Visele lui Pierre?..
O lumina ciudata, rosie, aprinsa si totusi difuza, marginea mansarda de la casa bunicului. Un pat de lemn, asemenea celor din vremuri de mult trecute si...bunicul?! Era intins pe pat, zambind...boala il macinase ani de zile, dar ambitia pentru stiinta l-a tinut aparent sanatos. Isi ascundea durerile mai bine decat un actor, radea mereu, iar acum, adormea zambind...nu era somnul de ieri, de azi, era somnul din eternitate. Bunicul murea sub ochii lui. Dar nu putea sa faca nimic. De ce?! Era in vis. Bunicul murea in visul lui, durerea il cuprindea, iar zambetul si fericirea din ochii batranului il faceau sa innebuneasca. Nu putea face nimic. Si deodata cuvintele, cuvintele bunicului au inceput sa prinda viata: “Tu, tu trebuie sa duci mai departe...ce am incercat eu sa aflu pana acum. Trebuie sa demonstrezi. Esti singurul care poate... “
Mintea i se revasi, gandurile incepeau sa il napadeasca...el sa continue teorema? Demonstratia? Povestea? El nu era geniu, asemenea bunicului...tatal sau trebuia initial sa continue teorema, dar a fost prea las. A acceptat o viata de muritor de rand, in schimbul vietii de om de stiinta. Il putea acuza oare? Era in masura sa il acuze? Cum?! Cand el facuse acelasi lucru...ramasese un simplu locuitor al Parisului, cu o sotie iubitoare, cu doi copii frumosi, un serviciu bun, care aducea ceva bani. Pe cine mintea....ura tot ce avea. Simtea deseori ca o uraste pe Clarisse pentru ca facea ceea ce vroia sa faca, iubea arta, era critic de arta. Copiii? Nu reuseau decat sa il impiedice sa isi duca visurile la bun sfarsit...serviciu bun?! Lucra intr-un birou, semna hartii si primea salariu, nu era nevoie de imaginatie, de sclipire, de stiinta..totul era prestabilit: de la stiloul cu care urma sa semneze actele, la locul in care trebuia sa semneze. Da. Trebuia sa continue visul bunicului, cu ajutorul lui poate. Era un vis, avea sa se trezeasca si sa mearga acasa la bunic, sa-i spuna ca e hotarat sa il ajute.
Dimineata veni ca o palma peste obrazul angajatilor din Paris. Alta zi, acelasi soare, nimeni sa-l observe. Mic-dejun, sarutul sotiei, somnul copiilor, serviciu, pauza, pranzul la acelasi restaurant din apropierea firmei, turistii, iar lucru, acasa...era un circuit inchis. Astazi Pierre avea sa se schimbe. Se trezi si pentru prima data in mult timp simtea nevoia sa o priveasca pe Clarisse. Care nu era langa el in pat. Se simtea ciudat. In bucatarie micul dejun era gata.
-Buna dimineata, dragule.
-Clarisse de la ce ora te-ai trezit?
-Ca intotdeauna, la 4 dimineata, am facut micul dejun, mi-am facut baie, am pregatit pachetul copiilor, am...
-Clarisse de cand faci toate astea?
-De cand ne-am casatorit.
Pierre privea stanjenit. Nu si-a pus niciodata problema de ce nu era nevasta lui in pat cand se trezea, sau daca era macar acolo. Micul dejun era mereu gata, iar pe Clarisse o gasea mereu imbracata, machiata, gata sa plece. Nu stia cine le facea pachetul copiiilor, sau daca acestia aveau pachet la scoala.
O saruta si iesi din casa imediat. Suna la birou, le spune ca nu va veni azi, se dezmeticeste in fata casei. Pe poarta statea scris “Residence Jean-Louis Gorbeau”. Bunicul platise bani grei si rusine mare pentru ca pe poarta sa scrie numele sau. Spera ca atunci cand vor navali jurnalistii pe strada lui, sa il felicite pentru marea realizare, sa nu se incurce la casele oamenilor de rand. Pierre rade, dar visul devine mai pregnant. Avea cheia, intra, il striga, nu i se raspunde. Urca un etaj, al doilea, mansarda....ochii incepeau sa-i lacrimeze deja. Lumina era rosie, desigur, era miezul zilei, soarele batea in draperiile rosii, dar, patul, de ce era acolo patul de lemn? Si....privirea i se ridica usor, usor si temator, bunicul era pe pat, in acel somn din care nu se va mai trezi. Pierre tipa. Telefoneaza la salvare, urmatoarele minute au ramas pierdute in necunoscut. Nu stia in cat timp au venit cei de la salvare, el a ramas acolo, cu ochii pironiti. Totul coincidea cu visul lui. Inseamna ca asta ar fi vrut , sa continue teorema, sa scoata numele familiei la lumina....Medicii au sosit, desi nu au putut decat sa constate decesul. Pierre coboara din mansarda, intra in biroul bunicului...aceeasi harmalaie din totdeauna. Hartii peste hartii, schite, semne, da. Un geniu murise in noaptea aceea. Nu avusese suficient timp sa realizeze ce si-a propus. Dar cineva trebuia sa faca asta. Pierre. Urma sa demonstreze tot, sa se apuce de lucru, sa reuseasca, ca la un moment dat, placuta de pe poarta sa foloseasca jurnalistilor...

*pentru ca intr-o zi, o sa scriu o carte

Un vesnic motiv..

Este perioada aceea a anului cand toata lumea si-a gasit jumatatea (jumatatea de moment, evident), persoanele de fata se exclud, draga cititorule asa ca nu te simtii ofensat sau magulit. Teoretic un val de fericire ar trebui sa pluteasca in jur, relatiile sunt la inceput, ea nu e posesiva, el nu defineste bine termenul. Nu stiu mai precis ce ma fascineaza : sunetul permanent al telefoanelor care receptioneaza mesaje, melodiile cu conotatii, zambetul tamp de pe fetele lor. Ei bine, pana ma hotarasc trebuie sa recunosc ca e ceva fenomenal cu “iubirea asta”. Am invatat de curand ca ea nu admite regului (asta e prima regula), ca ea nu pleaca, doar vine, ca nu asteapta, ca nu sopteste. Iubirea tipa, iubirea nu pretinde intelegere ori masura. Intr-un fel sau altul iubirea nu permite nici definitie. Nu as putea sa spun ca sunt o cunoscatoare in materia ei, ci mai degraba in persoanele in care ea se desfasoara. Probabil ca as recunoaste din o mie o “tipa” indragostita, sau un “baiat” zapacit de o oarecare “ea” , pe care cu mult tact a idealizat-o, acum tinand-o pe un piedestal in debara. Ce am realizat insa referitor la acesta esenta (iubirea) este ca admite doua variante: a o intelege sau a o trai. Mare adevar, daca stam sa en gandim la acesti romantici incurabili (incurabili nu de romantism, ci de singuratate), care descopera iubirea prin aspiratie, de unii singuri. Mai sunt apoi fericitii castigatori ai lozului “nu inteleg, dar traiesc”. Probabil ca ne e greu sa ne alegem una din aceste variante, mai greu insa este sa le constientizam atunci cand ele se implinesc. M-am recunoscut de multe ori vorbind despre dragoste cand eram prea singura ca sa ma pot gandi la asta, si nu stiu de cate ori am avut timp sa contemplez iubirea cand el avea grija sa fie langa mine. In mod cert iubirea te ameteste cumva, astfel ca poti sa o aprecizezi abia cand ea pleaca, de fapt si de drept asa se intampla cu toate lucrurile bune de pe planeta asta si cateva universuri paralele. Un prieten spunea ca iubirea e un tablou. Pictorul intra intr-un fel de transa a inspiratiei atunci cand il realizeaza si cand il termina are surpriza “eu am pictat asta?! E superb”. Pentru ca da dragilor, iubirea este ceva superb...

*pentru cei ce traiesc fara a intelege

Din jur..

Vorbeam de lucruri triste cu cea mai mare detasare, o voce invechita urla in fundal, o cunosteam prea bine, notele ei ascutite mi-au stricat multe dimineti, mi-au naruit multe vise; acum vorbea de pietre negre si de nepasare...si cat adevar. Devenisem acum un fel de piatra neagra aruncata pe un drum nemarginit care ducea spre nicaieri, venind de niciunde. Nepasarea? Din asta nu am avut pana acum, dar incep sa o simt in varful degetelor. Nu am avut nepasare prin simplul fapt ca am respirat un aer ce nu ma putea lasa indiferenta. Este un aer chimic, un aer intepator in care mirosul de Chanel se amesteca cu cel de lichior de cafea, in care scortisoara isi pierde aroma in defavoarea nesimtirii. Asta au fost ei pentru minte, un cerc de nesimtire, un cerc de lucruri ce au incetat sa mai simta rasaritul, marea, nisipul printre degete. Tot ei au transformat fiecare zi ploioasa intr-o tragedie groteasca, fiecare lacrima intr-o drama. Nu-i poti schimba, sau nu-i poti face sa realizeze? Cand si-au pierdut dragostea pe nenorocire? Cat iti ia sa intelegi ca un ghnion nu apare pentru a-ti face rau, ci pentru a te determina sa ceri ajutor, sa cauti speranta sau sa apreciezi soarele si frigul? Pe ei , ghinioanele i-au despartit intr-un etern NU. Nu mai iubesc, nu mai vad, nu mai aud. Da dragilor, acum sunt nici mai mult nici mai putin de niste mecanisme vorbitoare de limbi ruginite si sacadate, pe tonuri dure, aprigi, ale caror cuvinte neintelese ranesc mai mult decat cele bine definite. Mi-era greu sa traiesc prntre ei. Mi-era imposibil la un moment dat. De multe ori am intentionat sa plec, de multe ori m-am gandit ce mi–ar fi trebuit ca sa scap...la un moment dat am scapat. Am fost libera, am respirat adanc si am realizat ca fara uruituri si tristeti, fara nenorocirea pe care ei mi-o “ofereau” eu eram nimic. Este trist sa fii cineva doar in prezenta unui rau. Nu neg, de multe ori m-au facut sa ma simt in stare de ceva, de multe ori neputinta lor a accentuat ambitia mea si dorinta de a fi altfel. Mai bine zis, de a fi ceva.

*pentru cei ce nu stiu sa asculte zgomotul

Oglinzi, lacrimi si soare

Candva se spunea ca femeile nu scriu pentru ca pot plange. In ziua de azi, nimeni nu mai spune ce se intampla cu cei ce nu vor sa planga, pot fi femei, barbati, nu mai conteaza. Conteaza in schimb sentimentul de amagire pe care ti-l ofera lacrimile rostogolindu-se pe un obraz rece, pentru ca da dragilor, lacrimile inseamna amagire. Nici mai mult nici mai putin de atat. Plangi cand stii ca se mai poate, dar nu mai poti tu, plangi cand ai pierdut, daca stiai ca puteai castiga, plangi cand cine te-a iubit, nu te mai iubeste. Despre lacrimi s-au spus multe, poate prea multe. Nu ar trebui sa se vorbeasca de ele, ar trebui sa fie un subiect tabu, si asta spun eu, cea care uraste prejudecatile si tot cea care ajunge de cele mai multe ori sa le aiba. Urasc asta la mine, ca nu imi permit sa spun “nu o sa fac niciodata asta” sau “eu asa voi fii mereu”, pentru ca oricat de absurde mi se par ideile respective pe moment sau oricat de convinsa sunt de felul meu de a fi, sunt constienta ca natura mea extremista ma va determina candva sa fac acel lucru sau sa imi schimb caracterul. E un fel grotesc de a fi, in special cand il constientizezi. Un prieten vorbea de furtuni si soare atunci cand a fost intrebat “cume Laura?”, reactia mea initiala a fost de furie intempestiva, pentru ca, intr-un moment de relaxare sa ii dau dreptate. Nu cred ca ma voi decide vreodata asupra furtunii sau a soarelui, pentru ca ambele variante de a fi ma fascineaza si intristeaza (ca tot vorbeam de natura extremista). E bine sa fi soare, sa ii incalzesti pe cei din jur. E rau sa fi furtuna, sa provoci dezastre, sa agiti si sa ranesti....e rau sa fi soare, pentru ca esti inconjurat de o mare de bezna. E bine sa fi furtuna, sa ai curajul sa iti dezlantui forta fara sa iti pese de efecte. Si uite asa nu reusesc niciodata sa ajung la o concluzie cel putin rezonabila care sa imi permita sa ma privesc dimineata in oglinda si sa zic “ Stiu cine sunt si nu imi este frica”. Recent intr-un moment narcisistic (din multe...nespus de multe) ochii mi-au fugit mai adanc in oglinda in care ma admiram de zor...suficient de adanc incat sa imi dau seama ca nu vad nimic, decat pe mine. Defapt si de drept, nu stiu cum arata o oglinda, stiu doar cum arata imaginile reflectate de ea. Oare o oglinda devine imaginea ei reflectata? Asta ar insemna ca aceeasi oglinda poate fi mai multe lucruri in acelasi timp, mai precis toate lucrurile care apar in drumul ei. M-am gandit serios la asta si am compatimit-o..e trist sa le oferi tuturor o reflectie fara ca tu sa te poti vedea vreodata. Oare acesta este un gest altruist al unui obiect aparent fara viata sau o resemnare neincetatata a unei sticle insignifiante? Aici nu mai stiu raspunsul si nici nu o sa imi pierd timpul deducandu-l, desi m-ar tenta. Dincolo de oglinda in sine, mai e cineva. Mai e cineva cu ochi caprui si prost definiti, cu zambet fals si gesturi agitate : mai sunt eu. Am incercat de cand ma stiu sa imi fomez o parere despre mine, poate din aceasta cauza nu am reusit vreodata. Este destul de simplu sa imi pretind o perspectiva obiectiva in ceea ce ma priveste, iar o astfel de perspectiva ma face sa aduc in prim-plan toate defectele mele, sa diminuez sau sa neg existenta unor posibile parti bune (serios) si nu in ultimul rand sa ii aprob pe toti cei care au avut ceva de impartit cu mine vreodata . La o privire mai atenta , realizez ca aducand toate defectele in fata nu fac altceva decat sa fiu subiectiva, dar in sens negativ. Atunci intervine perspectiva subiectiva, sa zicem pozitiva, cea care arata partea mea buna, sau cel putin se oboseste sa isi justifice defectele in vesnicul motiv al naturii umane. Este cu sigurnata un lucru accesibil. Orice se poate justifica in faptul ca “esti un simplu om”, prin urmare, trebuie sa te consideri o fiinta cel putin superioara ca sa nu iti justifici greselile in asta. Totusi nu determina lipsa greselilor, ci un caracter “sclerozat”, care isi omite propriile “omisiuni”, adica un om inferior: Sa nu fi in stare sa vezi lucrul rau din tine? Sau lucrurile rele pe care le savarsesti? Toate aceste situatii te lasa mereu la aceeasi concluzie, la aceeasi propozitie linistitoare care iti permite orice :

TOTUL E RELATIV.

*pentru cei ce se cunosc

Introducere, cuprins si atat...

Intotdeauna am admirat oamenii in stare sa faca o poza buna. Admiratia mea se datoreaza poate si lipsei de talent care ma invaluie atunci cand vine vorba de facut poze. Ciudat este ca toate pozele pe care am incercat sa le fac, ma refer aici strict la peisaje, sunt...moarte. Initial am crezut ca asa ies ele, ca nu e vina mea, asta pana cand am vazut pozele altora. Este fascinant cum un scaun pozat intr-o bucatarie cu geamuri sparte prinde atata viata. O data chiar am simtit ca se misca in momentul in care priveam mai atent, la fel de incredibil este ca marea fotografiata la orice ora din zi si din noapte, de un om care are cat de cat legatura cu arta, prinde viata. Marea e agitata, se chinuie sa iasa din cadrul ramei, auzi valurile, simti nisipul tipand...asta pana cand apar eu si imortalizez: marea se linisteste, e plata, nisipul e neted si uniform. Pentru mine ea a pozat mereu fals. A semanat cu unul din acele modele cu corp sublim si zambet ignorant: daca le spui “ramai asa” o sa isi ia fata de crispata, inghetata in lacul dorintelor. Mai mult ca sigur generalizez dar asa mi s-a intamplat tot timpul. Am trait momente sublime, senzatii incredibile, pe care daca incerc acumsa mi le reamintesc...imi scapa. Nu spun ca e din cauza varstei (nu inca) si nici ca nu imi mai amintesc momentul, ce e mai dur este ca nu imi mai amintesc sentimentul. Nu mai stiu starea in care eram (nu vorbesc aici de betii sau orice altceva, desi simtomele sunt asemanatoare), nu mai stiu ce simteam, ce m-a incantat atat. Daca memoria afectiva m-a lasat nu mi-a mai ramas decat sa traiesc intens fiecare moment,nu? Fals. Nu am facut decat sa imi imaginez sentimente ce le-as fi putut trai in situatia respectiva. Intr-un fel traiesc de doua ori : o data ca sa simt momentul, a doua oara sa imi imaginez ceea ce am simtit cand am trait momentul respectiv, dupa ce acesta a trecut. Evident cele doua sentimente nu se asorteaza la perfectie, latura imaginativ lucrand mereu in folosul meu, iar cea realista ajungand sa ma dezamageasca. E ceva folositor totusi in uitare, desi nu as putea sustine asta chiar acum. Uiti ce vrei sa iti amintesti, ai un scop. Ce ar mai fi o amintire fara uitare?... O prajitura pe care nu trebuie sa o gatesti, o floare pe care nu trebuie sa o hranesti zilnic cu apa. E nevoie de uitare pentru a-ti mai astampara cheful de a te intoarce in trecut, precum e nevoie de aducere aminte pentru a-ti combate uitarea. De ani de zile cand ma trezesc dimineata arunc ochii pe ceasul de pe perete. Nu ma uit niciodata la ora ci doar la minute : fara zece, si doua zeci... ora e neimportanta, sau poate ceasul e prea complicat si am obosit incercand sa-mi dau seama, cu ochii nedezlipiti de somn, cat indica limba scurta si nedefinita. Dupa ce privesc ceasul incep cu intrebarile. Pentru numele lui Dumnezeu incep prea devreme cu intrebarile. Mai intai ma intreb daca am cazut sau nu din pat, unde sunt, daca mi-a trimis cineva vreun mesaj ,in timpul noptii, pe care sa-l fi ratat(mesajele importante se trimit in timpul noptii cu scopul de a fi ratate de destinatar, ca dimineata sa isi piarda din importanta). Cand ma opresc din dialogul cu mine , mai bine zis cand reusesc sa imi opresc “eu“- ul prea vorbaret la acele ore, ma ridic din pat. Cafeaua si sucul de portocale sunt povesti. ..mult timp am incercat sa realizez care e treaba cu mine si diminetile. Nu doar de ce ma fascineaza sau de ce mi se par cele mai romantice momente din restul zilei (da, dimineata nu seara, dimineata cu fetele agitate, dar adormite ale celor dragi, cu parul ciufulit si cearceafurile amestecate. Iubesc diminata), adevarul este ca dimineata e mereu un inceput. Un inceput “nou” dupa cum ar spune un amic. Defapt dragostea mea pentru dimineti rezulta din dragostea mea pentru inceputuri. Stiu sa incep o carte, stiu sa incep o relatie, stiu sa incep un vis; ce imi scapa cu desavarsire este cum sa continui, cu atat mai mult cum sa termin. Cand eram mai mica mi-era frica sa scriu compunerile pe care le aveam ca tema. De ce ? Pentru ca stiam ce imi va spune de fiecare data invatatoarea: nu are incheiere. Era vesnica mea problema: totul era un inceput prelungit de care ma agatam cu dintii, si daca trebuia totusi sa renunt la inceput, inotam printr-un cuprins concis...si atat. Desi am invatat cum sa inchei acum lucrurile, nu imi face placere, iar daca viata ar fi doar un inceput, mi s-a potrivi ca o manusa.

*pentru cei ce stiu sa continue

Nimicuri distructive..

Ce poti spune despre soare? Ce poti spune despre cer? Cat stim din ele?...ar fi a suta oara cand ne-am intreba asta. Totusi, soarele si cerul isi pun vreodata intrebari legate de noi? Oare soarele stie cum sunt eu, tu sau altii? Daca stie atunci sa faca bine sa imi spuna si mie pentru ca am inceput sa ma pierd in amanunte, in bilanturi si in poezii. Pierderea a fost intotdeauna un prilej de regasire pentru un “eu” ca mine, dupa cum spuneam o data “fara prea multe griji sau probleme”. Sunt zile in care revin asupra acestei afirmatii si incerc cu disperare sa imi dau seama : ce a fost in mintea mea cand am pretins ca nu am probleme ori griji? Nu pot decat sa spun ca forta unui inger mi-a impins degetele pe taste, iesind aceste cuvinte. Sa spui ca nu ai probleme inseamna sa iti negi acea natura plina de constrangeri felurite, de inhibitii ori prejudecati. Pentru ca , in fond, nu exista probleme, exista doar intrebari fara raspuns. Cand ajungem sa transformam o simpla propozitie, la sfarsit marcata de un semn de intrebare, intr-o melodrama chinuitoare care ne intristeaza viata, ne aduce la disperare si, uneori, chiar la lacrimi?! Momentul...? Imi este greu sa il definesc, stiu doar ca se petrece undeva la limita intre bataia unei inimi si respiratia unui suflet. Nu e nevoie de mult timp pentru a-ti crea problema, si de cele mai multe ori e nevoie de si mai putin pentru a o rezolva, in conditiile in care adopti perspectiva “nevazatorului intr-o casa necunoscuta”: nu vad, dar simt. De cele mai multe ori ne agatam cu dintii de capacitatea noastra “vizuala” si insistam sa “vedem” in mod clar o solutie. Vorbesc aici cat de general posibil, desi in mare parte ma refer la mine si la felul meu de a complica pana si simpla existenta a unui fir de nisip, Adevarul este ca problemele au disparut de la o vreme...nu am de ce sa ma plang, stiti de ce? Pentru ca acum nu mai vad. Nu mai vad sa caut cheia atunci cand usa e inchisa, acum simt unde este. Acum nu mai simt nevoia bolnavicioasa de a cere explicatii pentru orice, pentru ca explicatiile se afla in simplul continut al dilemei...am spus dilema? Deci inca mai sufar de asa ceva... dilemele reprezinta cel mai groaznic fel de a exista: intre doua variante. Natura umana ne-a invaluit in dileme, mitul edenic in alegeri (a stii sau a fi fericit) si monotonia zilelor de maine intr-un fel de masinarii performante si totusi sclerozate care nu mai stiu sa scartaie. Era frumos atunci cand orice lucru pe care il atingeai scotea un sunet. Sunetul mi se pare ceva fascinant. Natura este plina de asta: un rau iti umple sufletul prin drumul sau zgomotos, marea prin valurile sale prabusite in stanca... si ei ce fac? Ei inventeaza lucruri silentioase, pe care daca le atingi nu o sa mai auzi nici macar apasarea ta. Ei fac totul sa taca, sau sa scoata sunete de alerta care ar inebuni si privirea. Oamenii nu mai pasesc greu acum. Se prefac intr-un fel ciudat in fum. Prefera sa pluteasca deasupra tuturor, cuprinsi de “problemele” despre care discutam mai devreme. Astazi, masina unui prieten a indraznit sa isi manifeste existenta bolnavicioasa printr-un parait lung si sec. Eu fascinata, prietenul alarmat, tastand elegant un numar lung al vreunui service, reclamand grav faptul ca “masina mea face zgomot”. Am inteles si eu ca masina era stricata, desi mecanica ori constructia masinilor mi se par de departe cele mai plictisitoare subiecte din lume, totusi ce nu am reusit sa pricep este cumva mai complicat (desi pare imposibil): daca masina nu scotea vreun zgomot, nimeni nu realiza ca ea e stricata. In fond problema nu era insasi boala ei, ci faptul ca “se plange”. Bizar este ca societatea “din ziua de azi” defineste cel mai bine acest concept : nu vorbi mai mult decat trebuie, pentru ca ar insemna sa poluezi fonic restul lumii. Hai sa traim toti intr-o tacere mortuara, poate in viata viitoare vom fi lasati sa vorbim mai mult, dar acum ne este strict interzis. Desi trebuie sa imi manifest perspectiva subiectiva ce ma leaga de acest subiect (nu pot sa tac. Respir mai rar decat vorbesc), am de multe ori senzatia ca daca am vorbi, ne-ar fi de zeci de miii de ori mai usor. Mai nou ne dorim sa citim gandurile unii altora. Nu ar fi mai simplu sa ni le spunem?

*pentru cei ce nu se pot inchide.