Oglinzi, lacrimi si soare

Candva se spunea ca femeile nu scriu pentru ca pot plange. In ziua de azi, nimeni nu mai spune ce se intampla cu cei ce nu vor sa planga, pot fi femei, barbati, nu mai conteaza. Conteaza in schimb sentimentul de amagire pe care ti-l ofera lacrimile rostogolindu-se pe un obraz rece, pentru ca da dragilor, lacrimile inseamna amagire. Nici mai mult nici mai putin de atat. Plangi cand stii ca se mai poate, dar nu mai poti tu, plangi cand ai pierdut, daca stiai ca puteai castiga, plangi cand cine te-a iubit, nu te mai iubeste. Despre lacrimi s-au spus multe, poate prea multe. Nu ar trebui sa se vorbeasca de ele, ar trebui sa fie un subiect tabu, si asta spun eu, cea care uraste prejudecatile si tot cea care ajunge de cele mai multe ori sa le aiba. Urasc asta la mine, ca nu imi permit sa spun “nu o sa fac niciodata asta” sau “eu asa voi fii mereu”, pentru ca oricat de absurde mi se par ideile respective pe moment sau oricat de convinsa sunt de felul meu de a fi, sunt constienta ca natura mea extremista ma va determina candva sa fac acel lucru sau sa imi schimb caracterul. E un fel grotesc de a fi, in special cand il constientizezi. Un prieten vorbea de furtuni si soare atunci cand a fost intrebat “cume Laura?”, reactia mea initiala a fost de furie intempestiva, pentru ca, intr-un moment de relaxare sa ii dau dreptate. Nu cred ca ma voi decide vreodata asupra furtunii sau a soarelui, pentru ca ambele variante de a fi ma fascineaza si intristeaza (ca tot vorbeam de natura extremista). E bine sa fi soare, sa ii incalzesti pe cei din jur. E rau sa fi furtuna, sa provoci dezastre, sa agiti si sa ranesti....e rau sa fi soare, pentru ca esti inconjurat de o mare de bezna. E bine sa fi furtuna, sa ai curajul sa iti dezlantui forta fara sa iti pese de efecte. Si uite asa nu reusesc niciodata sa ajung la o concluzie cel putin rezonabila care sa imi permita sa ma privesc dimineata in oglinda si sa zic “ Stiu cine sunt si nu imi este frica”. Recent intr-un moment narcisistic (din multe...nespus de multe) ochii mi-au fugit mai adanc in oglinda in care ma admiram de zor...suficient de adanc incat sa imi dau seama ca nu vad nimic, decat pe mine. Defapt si de drept, nu stiu cum arata o oglinda, stiu doar cum arata imaginile reflectate de ea. Oare o oglinda devine imaginea ei reflectata? Asta ar insemna ca aceeasi oglinda poate fi mai multe lucruri in acelasi timp, mai precis toate lucrurile care apar in drumul ei. M-am gandit serios la asta si am compatimit-o..e trist sa le oferi tuturor o reflectie fara ca tu sa te poti vedea vreodata. Oare acesta este un gest altruist al unui obiect aparent fara viata sau o resemnare neincetatata a unei sticle insignifiante? Aici nu mai stiu raspunsul si nici nu o sa imi pierd timpul deducandu-l, desi m-ar tenta. Dincolo de oglinda in sine, mai e cineva. Mai e cineva cu ochi caprui si prost definiti, cu zambet fals si gesturi agitate : mai sunt eu. Am incercat de cand ma stiu sa imi fomez o parere despre mine, poate din aceasta cauza nu am reusit vreodata. Este destul de simplu sa imi pretind o perspectiva obiectiva in ceea ce ma priveste, iar o astfel de perspectiva ma face sa aduc in prim-plan toate defectele mele, sa diminuez sau sa neg existenta unor posibile parti bune (serios) si nu in ultimul rand sa ii aprob pe toti cei care au avut ceva de impartit cu mine vreodata . La o privire mai atenta , realizez ca aducand toate defectele in fata nu fac altceva decat sa fiu subiectiva, dar in sens negativ. Atunci intervine perspectiva subiectiva, sa zicem pozitiva, cea care arata partea mea buna, sau cel putin se oboseste sa isi justifice defectele in vesnicul motiv al naturii umane. Este cu sigurnata un lucru accesibil. Orice se poate justifica in faptul ca “esti un simplu om”, prin urmare, trebuie sa te consideri o fiinta cel putin superioara ca sa nu iti justifici greselile in asta. Totusi nu determina lipsa greselilor, ci un caracter “sclerozat”, care isi omite propriile “omisiuni”, adica un om inferior: Sa nu fi in stare sa vezi lucrul rau din tine? Sau lucrurile rele pe care le savarsesti? Toate aceste situatii te lasa mereu la aceeasi concluzie, la aceeasi propozitie linistitoare care iti permite orice :

TOTUL E RELATIV.

*pentru cei ce se cunosc