Ce poti spune despre soare? Ce poti spune despre cer? Cat stim din ele?...ar fi a suta oara cand ne-am intreba asta. Totusi, soarele si cerul isi pun vreodata intrebari legate de noi? Oare soarele stie cum sunt eu, tu sau altii? Daca stie atunci sa faca bine sa imi spuna si mie pentru ca am inceput sa ma pierd in amanunte, in bilanturi si in poezii. Pierderea a fost intotdeauna un prilej de regasire pentru un “eu” ca mine, dupa cum spuneam o data “fara prea multe griji sau probleme”. Sunt zile in care revin asupra acestei afirmatii si incerc cu disperare sa imi dau seama : ce a fost in mintea mea cand am pretins ca nu am probleme ori griji? Nu pot decat sa spun ca forta unui inger mi-a impins degetele pe taste, iesind aceste cuvinte. Sa spui ca nu ai probleme inseamna sa iti negi acea natura plina de constrangeri felurite, de inhibitii ori prejudecati. Pentru ca , in fond, nu exista probleme, exista doar intrebari fara raspuns. Cand ajungem sa transformam o simpla propozitie, la sfarsit marcata de un semn de intrebare, intr-o melodrama chinuitoare care ne intristeaza viata, ne aduce la disperare si, uneori, chiar la lacrimi?! Momentul...? Imi este greu sa il definesc, stiu doar ca se petrece undeva la limita intre bataia unei inimi si respiratia unui suflet. Nu e nevoie de mult timp pentru a-ti crea problema, si de cele mai multe ori e nevoie de si mai putin pentru a o rezolva, in conditiile in care adopti perspectiva “nevazatorului intr-o casa necunoscuta”: nu vad, dar simt. De cele mai multe ori ne agatam cu dintii de capacitatea noastra “vizuala” si insistam sa “vedem” in mod clar o solutie. Vorbesc aici cat de general posibil, desi in mare parte ma refer la mine si la felul meu de a complica pana si simpla existenta a unui fir de nisip, Adevarul este ca problemele au disparut de la o vreme...nu am de ce sa ma plang, stiti de ce? Pentru ca acum nu mai vad. Nu mai vad sa caut cheia atunci cand usa e inchisa, acum simt unde este. Acum nu mai simt nevoia bolnavicioasa de a cere explicatii pentru orice, pentru ca explicatiile se afla in simplul continut al dilemei...am spus dilema? Deci inca mai sufar de asa ceva... dilemele reprezinta cel mai groaznic fel de a exista: intre doua variante. Natura umana ne-a invaluit in dileme, mitul edenic in alegeri (a stii sau a fi fericit) si monotonia zilelor de maine intr-un fel de masinarii performante si totusi sclerozate care nu mai stiu sa scartaie. Era frumos atunci cand orice lucru pe care il atingeai scotea un sunet. Sunetul mi se pare ceva fascinant. Natura este plina de asta: un rau iti umple sufletul prin drumul sau zgomotos, marea prin valurile sale prabusite in stanca... si ei ce fac? Ei inventeaza lucruri silentioase, pe care daca le atingi nu o sa mai auzi nici macar apasarea ta. Ei fac totul sa taca, sau sa scoata sunete de alerta care ar inebuni si privirea. Oamenii nu mai pasesc greu acum. Se prefac intr-un fel ciudat in fum. Prefera sa pluteasca deasupra tuturor, cuprinsi de “problemele” despre care discutam mai devreme. Astazi, masina unui prieten a indraznit sa isi manifeste existenta bolnavicioasa printr-un parait lung si sec. Eu fascinata, prietenul alarmat, tastand elegant un numar lung al vreunui service, reclamand grav faptul ca “masina mea face zgomot”. Am inteles si eu ca masina era stricata, desi mecanica ori constructia masinilor mi se par de departe cele mai plictisitoare subiecte din lume, totusi ce nu am reusit sa pricep este cumva mai complicat (desi pare imposibil): daca masina nu scotea vreun zgomot, nimeni nu realiza ca ea e stricata. In fond problema nu era insasi boala ei, ci faptul ca “se plange”. Bizar este ca societatea “din ziua de azi” defineste cel mai bine acest concept : nu vorbi mai mult decat trebuie, pentru ca ar insemna sa poluezi fonic restul lumii. Hai sa traim toti intr-o tacere mortuara, poate in viata viitoare vom fi lasati sa vorbim mai mult, dar acum ne este strict interzis. Desi trebuie sa imi manifest perspectiva subiectiva ce ma leaga de acest subiect (nu pot sa tac. Respir mai rar decat vorbesc), am de multe ori senzatia ca daca am vorbi, ne-ar fi de zeci de miii de ori mai usor. Mai nou ne dorim sa citim gandurile unii altora. Nu ar fi mai simplu sa ni le spunem?
*pentru cei ce nu se pot inchide.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu