Vorbeam de lucruri triste cu cea mai mare detasare, o voce invechita urla in fundal, o cunosteam prea bine, notele ei ascutite mi-au stricat multe dimineti, mi-au naruit multe vise; acum vorbea de pietre negre si de nepasare...si cat adevar. Devenisem acum un fel de piatra neagra aruncata pe un drum nemarginit care ducea spre nicaieri, venind de niciunde. Nepasarea? Din asta nu am avut pana acum, dar incep sa o simt in varful degetelor. Nu am avut nepasare prin simplul fapt ca am respirat un aer ce nu ma putea lasa indiferenta. Este un aer chimic, un aer intepator in care mirosul de Chanel se amesteca cu cel de lichior de cafea, in care scortisoara isi pierde aroma in defavoarea nesimtirii. Asta au fost ei pentru minte, un cerc de nesimtire, un cerc de lucruri ce au incetat sa mai simta rasaritul, marea, nisipul printre degete. Tot ei au transformat fiecare zi ploioasa intr-o tragedie groteasca, fiecare lacrima intr-o drama. Nu-i poti schimba, sau nu-i poti face sa realizeze? Cand si-au pierdut dragostea pe nenorocire? Cat iti ia sa intelegi ca un ghnion nu apare pentru a-ti face rau, ci pentru a te determina sa ceri ajutor, sa cauti speranta sau sa apreciezi soarele si frigul? Pe ei , ghinioanele i-au despartit intr-un etern NU. Nu mai iubesc, nu mai vad, nu mai aud. Da dragilor, acum sunt nici mai mult nici mai putin de niste mecanisme vorbitoare de limbi ruginite si sacadate, pe tonuri dure, aprigi, ale caror cuvinte neintelese ranesc mai mult decat cele bine definite. Mi-era greu sa traiesc prntre ei. Mi-era imposibil la un moment dat. De multe ori am intentionat sa plec, de multe ori m-am gandit ce mi–ar fi trebuit ca sa scap...la un moment dat am scapat. Am fost libera, am respirat adanc si am realizat ca fara uruituri si tristeti, fara nenorocirea pe care ei mi-o “ofereau” eu eram nimic. Este trist sa fii cineva doar in prezenta unui rau. Nu neg, de multe ori m-au facut sa ma simt in stare de ceva, de multe ori neputinta lor a accentuat ambitia mea si dorinta de a fi altfel. Mai bine zis, de a fi ceva.
*pentru cei ce nu stiu sa asculte zgomotul
Un comentariu:
poti fi ceva si prin simplul act al tacerii...zgomotul apare de multe ori sub forma unei ultime sperante care incearca sa fie bagata in seama si prin el este amplificata si tristetea si uitarea de sine :(
Trimiteți un comentariu