Omul care nu rade

O lume intreaga intelegea, tu nu ai inteles. Nu ai inteles ce inseamna o raza de soare in viata cuiva si nici ce a insemnat viata ta pentru raza de soare. Uneori, privesc in urma cu o oarecare mila, nu pentru tine (nu ti-am fost vreodata atat de devotata), mila poate pentru mine, pentru ca a fost o vreme in care totul devenea nimic, deoarece asa vroiai tu. Azi, in vesnicul metrou ce imi deseneaza viata, a aparut un pusti. Avea pantaloni de clovn si trei mingiute multicolore. A intrat in vagon, a jonglat pentru jumatate de statie, ca pentru cealalta jumatate sa treaca dintr-un capat la altul al vagonului, in speranta ca cineva il va rasplati. Ciudat nu a fost neaparat faptul ca nimeni, dar absolut nimeni, nu a intins mana cu ceva maruntis. Straniu de-a dreptul s-a dovedit a fi pustiul : trecea pe langa multime fara nici cel mai mic sentiment de umilinta in privire. Din experienta mea cu cersetorii de pe Calea Victoriei, am constatat un adevar general valabil : fie ca te injura dupa ce treci pe langa ei sau nu, toti au un fel de umilinta (falsa de-a dreptul) in privire, care te face sa te gandesti “uite, ar trebuie sa-i dau ceva, mai scap si eu de pacate, mai cumpara si el ceva de mancare”. Ei bine, pustiul cu pantaloni de bufon nu avea asta si poate calatorii au simtit.Am crezut ca nu valorez nimic in fata sa, ca parfumul meu se risipea in aer fara nici macar sa fie simtit, ca eu nu mai existam cand el pasea apasat, dureros pe pantofii ranceziti de vreme. Chipul era trist bineinteles. Era acel gen de tristete pe care o intalnesti la un om ce a fost ranit o data, inca o data si inca o data...de suficient de multe dati pentru ca sufletul sa devina o stanca ce se erodeaza neincetat in fata vremii neprielnice. Nu putea sa iti fie mila pentru bufon. Bufonul era mai puternic ca tine. Bufonul era nemuritor acolo, el facea jocurile, el masura timpul, el iti ingheta privirea. Nu avea fata desenata asemenea celor de la circ, cel putin nu desenata cu pensula. Era poate, mult mai exact de atat. Chipul sau era o imagine pentru ceea ce putea fi in lumea asta, mai ales pentru ceea ce nu a fost niciodata. Resimteai nevoia sa te descotorosesti de toate obiectele tale pretioase, de tot ce statea atarnat de tine in secunda aia si sa incerci sa fie cel putin la fel de curajos ca el. Curaj spun cand ma gandesc la bufon, neputinta tac atunci cand ma privea! Gandurile lui vorbeau tare, cuvintele nu se auzeau, se simteau. Lipsa mea de importanta in universul asta, incapacitatea mea de a ajuta cu ceva pe cei ce nu au stiut sa se ajute singuri m-a indemnat sa imi feresc privirea de acel suflet, prea sarac in fericirea, prea avut in tristeti. Nu stiu daca am dreptul sa vorbesc despre acel om, pe care, iarasi, nu m-am sinchisit a-l ajuta. Da. Am plecat ca un muritor din vagonul suficient de aglomerat incat sa ma sufoce si aproape gol pentru a putea ceda putina buna vointa. Sa fii om, a devenit un complex care scuza orice mijloc. Lipsa scopului insa, ne insotesti pe toti.

*pentru cei ce au fost vreodata tristi

Inchisoarea din noi

Usor usor se aud bucatele de gheata cazand din hainele mele. Sunt agatate de calorifer, chinuindu-se una cate una sa prinda mai multa caldura. Au avut o zi grea, dar proprietara lor a invatat multe, mai multe decat pana si in ziua in care s-a nascut. Ceea ce initial te scoate din minti, te enerveaza si iri perturba dulcea monotonie matinala, a ta si a unei bucati perfecte de ciocolata cu caramel, ajunge sa iti fie salvare. M-am intrebat de multe ori ce e aia libertate, am considerat la fel de des ca e un concept, intrucat azi, a fi liber nu mai inseamna nimic. E de ajuns sa nu fii puscarias pentru a te considera liber, sau sa incacli una sau doua reguli ale societatii ce te sugruma acum, pentru a te mintii cu asta :“sunt liber”. Pentru mine a fost mereu mai greu. Puscarias as putea fi dupa majorat, iar incalcatul regulilor mi-a dat intotdeauna un sentiment negativ, un sentiment ca “fac rau”. Astfel nu mi-a mai ramas decat sa respir adanc...sa deschid ochii si sa simt ca sunt libera prin simplul fapt ca exist, sa ating si sa simt, sa iubesc pentru ca este sentimentul de care libertatea simte cea mai mare nevoie. In timp ce alergam prin zapezi, in timp ce faceam un ingeras ce in final a iesit cam stramb, in timp ce tipam un “te iubesc” mofturos si fara destinatar, eram fericita. O conditie de baza a fericirii, daca admiti totusi ca fericirea are conditiile ei, este libertatea. Nu prea a contat unde esti, sau cat de cald ori frig este. A contat mereu cu cine te afli. Poti dori sa fii singur, atunci “tu” vei fi cea mai potrivita companie, poti sa iti doresti sa fi cu persoana iubita, si deci “tu” se va transforma in “el” sau “ea”, sau pot ipur si simplu sa constati : “sunt aici cu ei, si stii ce? Asta ma face sa ma simt cel mai fericit om din lume.”

*pentru cei ce au fost vreodata liberi

Timp de sfasiat...

Ploua asa cum nu mai plouase demult. Era acea furie a naturii care se inversuneaza atat de rar, pentru ca este suficient de puternica incat sa ne marcheze o data si iremediabil. Orasul incerca mut sa se revolte. Locuitorii dormeau linistiti in adancul somn al inconstientei. Asfaltul isi plangea de mila, dar nici stalpurile nu mai erau dispuse sa asculte. Atunci, in acel moment, a inceput sfarsitul. Copacii au inceput sa faca reverente marii furtuni, aplecandu-se treptat dela stanga la dreapta, de la dreapta ,la stanga, dupa vointa nedecisa a vantului. El conducea aerul, el ordona miscarea, el impunea ritmul. Natura privea spectacolul, furtuna crea spectacolul. Un teatru fara spectatori poate, pentru ca nimeni, dar absolut nimeni nu s-a gandit sa arunce privirea dincolo de zidurile infame ale propriilor case. Cerul vorbea o limba necunoscuta, tipa prin culori, albastru inchis cu negru de fum se amestecau intr-o valtoare nemarginita. Singurele capabile sa le delimiteze erau fulgerele ..da acele lumini venite parca din adancul divinitatii, acele sabii de foc se luptau la randul lor in ceruri, iar singurul arbitru inca treaz la acea ora era tunetul. Tipatul sau ne aducea treptat aminte de acele lupte ilegale din salile de sport marginase ale oricarui centru : celebrele lupte cu o singura regula :”nu exista reguli”. Pentru ca , intr-adevar, regulile lipseau cu desavarsire in acel meci. Se parea ca nici vantul, nici fulgerele, tunetul cu atat mai putin, nu reuseau sa se puna de acord, si tocmai asta starnea furtuna. Priveai acum in universul haotic din fata ta si iti doreai sa simti acel aer usor al zilelor de vara, acel miros suav si fin al soarelui, acea mangaiere calda a binelui. Unde?! Unde era binele ce te-a facut sa te simti iubit? Unde era natura care te-a imbratisat de atatea ori pe iarba verde, unde era libertatea pe care o simteai alergand prin ploaie...totul a fost dat pe o furtuna. Cine oare si-a vandut sufletul pentru acest vant intempestiv? Nu puteai intelege ...nimeni nu putea intelege. Minunea a fost cand bataile ploii in geam au fost in sfarsit ascultate. Speriati si neincrezatori, oamenii strazii au inceput sa alerge, sa isi recaute un adapost. Pareau puncte. Nobil spus totusi. Strazile erau umplute de lacrimi. Zgomotul nu inceta. Doua suflete treceau prin nelinisti terbile : primul cel al naturii, cel care cauza demente de pe strazi, iar al doilea, cel al copilului, cel care suferea nespus de nepasarea oamenilor. Aflat intr-o suburbie cel putin periculoasa, in care tot felul de aurolaci fugeau pentru a-si gasi “mai binele”, el ramasese siderat. Avea aceeasi senzatie pe care a avut-o atunci cand s-a nascut : ca a ajuns intr-un loc gresit. El s-a oprit. Universul se misca rapid.

Tratat de razgandire

Stia ca toti oamenii aveau o menire in viata. Unii sa fie nimic, pentru ca altii sa se simta bine, altii sa fie falsi pentru ca restul sa isi constientizeze naturalete, cativa oameni erau lideri, pentru ca altii sa aiba un ideal, un loc pe scara sociala la care sa aspire, fiecare avea ceva, bun sau rau, cu un anume scop. Mama ii spunea mereu ca trebuie sa ajunga sus, sa isi formeze familie, sa fie femeie de cariera, sa nu depinda de nimeni, dar a ascultat-o vreodata? De mica a facut lucrurile cum a vrut, a rasucit literele cu care ia fost scris destinul de atatea ori, incat nu mai intelegea nimic. Se tot chinuia sa inteleaga, ea de ce a venit aici? Aici pe Pamant, locul asta in care soarele lumineaza suficient de atent incat sa nu arda, si indeajuns de iubitor incat sa incalzeasca. Cand era mica stia foarte bine ce trebuie sa faca, unde sa fie, ce va ajunge. Acum drumul se bifurca. La stanga era ei, erau visele, aspiratiile, era drumul pe care copilul din suflet stia ca trebuie sa il ia. La dreapta era drumul “care trebuie”, cel la care se gandise candva, cu multa teama. Un drum drept, fara obstacole, drumul usor care nu te duce nicaieri, dar iti consuma o buna bucata din timp.
Era prea mult. Nu mai vroia sa gandeasca. Se chinuie sa isi opreasca mintea care nu inceta sa zornaie in minte margele vechi, amintiri, vise. Nu a fost o visatoare, sau o persoana rationala. Nu a simit niciodata ca apartine unei anumite caegorii. Ii era atat de usor sa se adapteze oamenilor, vietii, locurilor...a ascultat intotdeauna rock-alternativ si muzica rap, clasica, jazz, blues...asculta orice. Ii placea orice. Nu putea sa se manifeste impotriva unui anumit gen, iar asta se intampla in adolescenta. Acum se manifesta in viata. Iar nu se mai oprea. Minte pe care a obligat-o sa gandeasca atat de mult, a ajuns sa o foloseasca, era unealta mintii, sclava ei. Vroia sa ramana pentru un moment cu ochii in gol, privind nimic, ne-gandind. Dar gandurile o acaparau, legat de orice: cu ce sa se imbrace, cum sa respire, ce sa faca de mancare, sau unde sa se duca sa manance. Cu tot cu acest zgomot in cap, nu a suportat niciodata linistea. Nu a simtit nevoia sa fie lasata in pace. S-a inconjurat mereu de oameni de frica mintii, cel mai crunt dusman, alaitul mortii sufletesti..

*pentru cei ce se pot opri

Final..

Paseam adanc in asfaltul ravasit, miscarile frenetice incetau sa se mai inteleaga unele pe altele, priveam inapoi, trebuia sa ma grabesc, am alergat spre moarte. Dupa cateva minute ce au parut secole pasii s-au linistit. Tramvaiul m-a asteptat in statie. Invaluita in miezul noptii am simtit cea mai profunda si linistitoare libertate intr-un refugiu nedemn de asta : un scaun portocaliu aprins, usor rotunjit la extremitati. Nu doar eu alergam spre tramvai, nu doar eu am prins tramvaiul. Moartea a ajuns la cateva secunde dupa mine. Avea un chip ciudat, se multiplicase intr-un fel trist : sapte copii ce au trecut de mult de copilarie, sapte copii ce au trecut de mult de viata, sapte copii ce au devenit slujitorii mortii. Haine rupte, pantofi jerpeliti, tutun, alcool si multa revolta. Privirea-mi ingheta. M-au observat prea repede, eu cea ce nu stia cat de greu e sa traiesti pe strazile noptii. Am vrut sa ma ridic, sa plec, sa fug. Ma prinsesera in coltul lor, nu prin forta, nu prin propria lor vointa, ci prin propria lor existenta, prin propria mea frica. Ramasesem imuna la orice forma de lupta cu ei si cu mine insami. Mai intai de toate frica mea a fost cel mai bun aliat al lor. Sa te gandesti ca mi-am vazut sfarsitul cu ochi tulburi, intr-un tramvai bucurestean, in conditiile in care singura lor greseala era aceea ca se aflau acolo. Sau asta sa fi fost greseala mea? Mi-au cerut bani, iar eu vizualizam imagini din copilarie, prieteni tot de cam atunci, zile insorite, si un tramvai ce ma ucidea. Le-am spus ca am bani, dar ca nu le pot da. S-au uitat mirati si au deschis un ziar de luna trecuta. Au presarat prfauri pe acestea si m-au intrebat daca vreau sau daca refuz. Aveam doua variante: sa iau si sa raman, ori sa nu iau si sa plec. Le-am raspuns ca nu vreau si nu plec. Am considerat-o cea mai mare prostie pe care am facut-o in mult timp. Frica mea nebuneasca se transformase intr-o ambitie fara motivatie, prosteasca. Sinele trepidau prin mine, privirile lor ma omorau prin ras. Vroiam sa plec, dar nu mai puteam. Dupa cateva statii au uitat de mine, ca de o papusa lasata intr-un colt al casei, atunci cand copilul creste, atunci cand praful in face sa plece, departe de lumea asta si de durerile ei. Am coborat la statia mea, si am alergat. Am alergat spre casa, privind neincetat inapoi, vazundu-i pe ei alergand in spatele meu, umbra era cu mine, masinile treceau nervoase, blocurile ma priveau. Ma minteam. Credeam ca cineva va veni si-i va indeparta de mine, ii va duce departe. Da, acum, vroiam ca moartea sa moara, vroiam sa omor moartea si tot ce a adus ea pe lumea asta. Nu erau copiii fara copilarie din tramvai acum, ei plecasera de mult; fantoma din ei se amestecase cu toate temerile mele, si nu imi dadea pace. Nu am stiut niciodata sa alerg de pericol, ce am stiut a fost sa ma opresc, sa respir adanc si sa infrunt. Asa am facut si acum, nu pentru ca mi-as fi dorit, ci pentru ca nu mai puteam alerga. O durere mi-a cuprins tot corpul, care acum tremura sacadat. Mainile se agatau disperate de un gard de sarma...rani adanci imi netezeau palma inghetata. M-am intors. Erau doar umbre. Umbrele tuturor greselilor mele, umbrele tuturor tragediilor pe care am crezut ca le-am trait. Si atunci am ales: sa merg inainte sau sa ma intorc la ele? Picioarele mi-au ramas drepte. Decizia asta o faceam cu inima, nu cu trupul . Nu raman la voi nopti de cosmar, nu raman la voi dimineti pierdute cu lacrimi, nu raman la voi zambete false. Merg spre mine, spre ceea ce eu sunt, spre ceea ce voi ati ascuns de mine si de altii. Dupa cativa pasi, am ajuns acasa. La acea casa care stie sa opreasca toate cosmarurile in prag si sa nu le dea voie vreodata sa te mai bantuie. Cheile mi-au cazut din mana o data ce am incuiat usa pe interior. Brelocul facu un zgomot satisfacut, sfarsit; geanta imi aluneca de pe brat, iar ranile mainilor disparusera. M-am intins in holul cald, sprijinita de cuier. Se terminase. Noaptea temerilor mele se terminase.

*pentru cei ce isi infrunta temerile

Altceva..

-Noapte buna, Pierre!

Oare cu cine vorbea? Pierre nu era genul de om caruia sa-i spui “noapte buna”, adormea de cum se aseza in pat. Clarisse se obisnuise si totusi simtea nevoia sa–i spuna astfel, chiar daca nu primea niciodata raspuns..stia ca in visele sale, Pierre va auzi “noapte buna”
Visele lui Pierre?..
O lumina ciudata, rosie, aprinsa si totusi difuza, marginea mansarda de la casa bunicului. Un pat de lemn, asemenea celor din vremuri de mult trecute si...bunicul?! Era intins pe pat, zambind...boala il macinase ani de zile, dar ambitia pentru stiinta l-a tinut aparent sanatos. Isi ascundea durerile mai bine decat un actor, radea mereu, iar acum, adormea zambind...nu era somnul de ieri, de azi, era somnul din eternitate. Bunicul murea sub ochii lui. Dar nu putea sa faca nimic. De ce?! Era in vis. Bunicul murea in visul lui, durerea il cuprindea, iar zambetul si fericirea din ochii batranului il faceau sa innebuneasca. Nu putea face nimic. Si deodata cuvintele, cuvintele bunicului au inceput sa prinda viata: “Tu, tu trebuie sa duci mai departe...ce am incercat eu sa aflu pana acum. Trebuie sa demonstrezi. Esti singurul care poate... “
Mintea i se revasi, gandurile incepeau sa il napadeasca...el sa continue teorema? Demonstratia? Povestea? El nu era geniu, asemenea bunicului...tatal sau trebuia initial sa continue teorema, dar a fost prea las. A acceptat o viata de muritor de rand, in schimbul vietii de om de stiinta. Il putea acuza oare? Era in masura sa il acuze? Cum?! Cand el facuse acelasi lucru...ramasese un simplu locuitor al Parisului, cu o sotie iubitoare, cu doi copii frumosi, un serviciu bun, care aducea ceva bani. Pe cine mintea....ura tot ce avea. Simtea deseori ca o uraste pe Clarisse pentru ca facea ceea ce vroia sa faca, iubea arta, era critic de arta. Copiii? Nu reuseau decat sa il impiedice sa isi duca visurile la bun sfarsit...serviciu bun?! Lucra intr-un birou, semna hartii si primea salariu, nu era nevoie de imaginatie, de sclipire, de stiinta..totul era prestabilit: de la stiloul cu care urma sa semneze actele, la locul in care trebuia sa semneze. Da. Trebuia sa continue visul bunicului, cu ajutorul lui poate. Era un vis, avea sa se trezeasca si sa mearga acasa la bunic, sa-i spuna ca e hotarat sa il ajute.
Dimineata veni ca o palma peste obrazul angajatilor din Paris. Alta zi, acelasi soare, nimeni sa-l observe. Mic-dejun, sarutul sotiei, somnul copiilor, serviciu, pauza, pranzul la acelasi restaurant din apropierea firmei, turistii, iar lucru, acasa...era un circuit inchis. Astazi Pierre avea sa se schimbe. Se trezi si pentru prima data in mult timp simtea nevoia sa o priveasca pe Clarisse. Care nu era langa el in pat. Se simtea ciudat. In bucatarie micul dejun era gata.
-Buna dimineata, dragule.
-Clarisse de la ce ora te-ai trezit?
-Ca intotdeauna, la 4 dimineata, am facut micul dejun, mi-am facut baie, am pregatit pachetul copiilor, am...
-Clarisse de cand faci toate astea?
-De cand ne-am casatorit.
Pierre privea stanjenit. Nu si-a pus niciodata problema de ce nu era nevasta lui in pat cand se trezea, sau daca era macar acolo. Micul dejun era mereu gata, iar pe Clarisse o gasea mereu imbracata, machiata, gata sa plece. Nu stia cine le facea pachetul copiiilor, sau daca acestia aveau pachet la scoala.
O saruta si iesi din casa imediat. Suna la birou, le spune ca nu va veni azi, se dezmeticeste in fata casei. Pe poarta statea scris “Residence Jean-Louis Gorbeau”. Bunicul platise bani grei si rusine mare pentru ca pe poarta sa scrie numele sau. Spera ca atunci cand vor navali jurnalistii pe strada lui, sa il felicite pentru marea realizare, sa nu se incurce la casele oamenilor de rand. Pierre rade, dar visul devine mai pregnant. Avea cheia, intra, il striga, nu i se raspunde. Urca un etaj, al doilea, mansarda....ochii incepeau sa-i lacrimeze deja. Lumina era rosie, desigur, era miezul zilei, soarele batea in draperiile rosii, dar, patul, de ce era acolo patul de lemn? Si....privirea i se ridica usor, usor si temator, bunicul era pe pat, in acel somn din care nu se va mai trezi. Pierre tipa. Telefoneaza la salvare, urmatoarele minute au ramas pierdute in necunoscut. Nu stia in cat timp au venit cei de la salvare, el a ramas acolo, cu ochii pironiti. Totul coincidea cu visul lui. Inseamna ca asta ar fi vrut , sa continue teorema, sa scoata numele familiei la lumina....Medicii au sosit, desi nu au putut decat sa constate decesul. Pierre coboara din mansarda, intra in biroul bunicului...aceeasi harmalaie din totdeauna. Hartii peste hartii, schite, semne, da. Un geniu murise in noaptea aceea. Nu avusese suficient timp sa realizeze ce si-a propus. Dar cineva trebuia sa faca asta. Pierre. Urma sa demonstreze tot, sa se apuce de lucru, sa reuseasca, ca la un moment dat, placuta de pe poarta sa foloseasca jurnalistilor...

*pentru ca intr-o zi, o sa scriu o carte