Final..

Paseam adanc in asfaltul ravasit, miscarile frenetice incetau sa se mai inteleaga unele pe altele, priveam inapoi, trebuia sa ma grabesc, am alergat spre moarte. Dupa cateva minute ce au parut secole pasii s-au linistit. Tramvaiul m-a asteptat in statie. Invaluita in miezul noptii am simtit cea mai profunda si linistitoare libertate intr-un refugiu nedemn de asta : un scaun portocaliu aprins, usor rotunjit la extremitati. Nu doar eu alergam spre tramvai, nu doar eu am prins tramvaiul. Moartea a ajuns la cateva secunde dupa mine. Avea un chip ciudat, se multiplicase intr-un fel trist : sapte copii ce au trecut de mult de copilarie, sapte copii ce au trecut de mult de viata, sapte copii ce au devenit slujitorii mortii. Haine rupte, pantofi jerpeliti, tutun, alcool si multa revolta. Privirea-mi ingheta. M-au observat prea repede, eu cea ce nu stia cat de greu e sa traiesti pe strazile noptii. Am vrut sa ma ridic, sa plec, sa fug. Ma prinsesera in coltul lor, nu prin forta, nu prin propria lor vointa, ci prin propria lor existenta, prin propria mea frica. Ramasesem imuna la orice forma de lupta cu ei si cu mine insami. Mai intai de toate frica mea a fost cel mai bun aliat al lor. Sa te gandesti ca mi-am vazut sfarsitul cu ochi tulburi, intr-un tramvai bucurestean, in conditiile in care singura lor greseala era aceea ca se aflau acolo. Sau asta sa fi fost greseala mea? Mi-au cerut bani, iar eu vizualizam imagini din copilarie, prieteni tot de cam atunci, zile insorite, si un tramvai ce ma ucidea. Le-am spus ca am bani, dar ca nu le pot da. S-au uitat mirati si au deschis un ziar de luna trecuta. Au presarat prfauri pe acestea si m-au intrebat daca vreau sau daca refuz. Aveam doua variante: sa iau si sa raman, ori sa nu iau si sa plec. Le-am raspuns ca nu vreau si nu plec. Am considerat-o cea mai mare prostie pe care am facut-o in mult timp. Frica mea nebuneasca se transformase intr-o ambitie fara motivatie, prosteasca. Sinele trepidau prin mine, privirile lor ma omorau prin ras. Vroiam sa plec, dar nu mai puteam. Dupa cateva statii au uitat de mine, ca de o papusa lasata intr-un colt al casei, atunci cand copilul creste, atunci cand praful in face sa plece, departe de lumea asta si de durerile ei. Am coborat la statia mea, si am alergat. Am alergat spre casa, privind neincetat inapoi, vazundu-i pe ei alergand in spatele meu, umbra era cu mine, masinile treceau nervoase, blocurile ma priveau. Ma minteam. Credeam ca cineva va veni si-i va indeparta de mine, ii va duce departe. Da, acum, vroiam ca moartea sa moara, vroiam sa omor moartea si tot ce a adus ea pe lumea asta. Nu erau copiii fara copilarie din tramvai acum, ei plecasera de mult; fantoma din ei se amestecase cu toate temerile mele, si nu imi dadea pace. Nu am stiut niciodata sa alerg de pericol, ce am stiut a fost sa ma opresc, sa respir adanc si sa infrunt. Asa am facut si acum, nu pentru ca mi-as fi dorit, ci pentru ca nu mai puteam alerga. O durere mi-a cuprins tot corpul, care acum tremura sacadat. Mainile se agatau disperate de un gard de sarma...rani adanci imi netezeau palma inghetata. M-am intors. Erau doar umbre. Umbrele tuturor greselilor mele, umbrele tuturor tragediilor pe care am crezut ca le-am trait. Si atunci am ales: sa merg inainte sau sa ma intorc la ele? Picioarele mi-au ramas drepte. Decizia asta o faceam cu inima, nu cu trupul . Nu raman la voi nopti de cosmar, nu raman la voi dimineti pierdute cu lacrimi, nu raman la voi zambete false. Merg spre mine, spre ceea ce eu sunt, spre ceea ce voi ati ascuns de mine si de altii. Dupa cativa pasi, am ajuns acasa. La acea casa care stie sa opreasca toate cosmarurile in prag si sa nu le dea voie vreodata sa te mai bantuie. Cheile mi-au cazut din mana o data ce am incuiat usa pe interior. Brelocul facu un zgomot satisfacut, sfarsit; geanta imi aluneca de pe brat, iar ranile mainilor disparusera. M-am intins in holul cald, sprijinita de cuier. Se terminase. Noaptea temerilor mele se terminase.

*pentru cei ce isi infrunta temerile