joi, 25 octombrie 2007

Multumesc pentru ca existi


Exista momente in viata in care incepi sa iti pui intrebari. Incepand cu "ce o sa mananc la pranz" si continuand cu "de ce exist?" ajungi usor la conluzia ca totul este o intrebare. Destul de trist dealtfel, sa te gandesti ca tu insuti poti fi un subiect de intrebare, dar ingrijorator este, in mai mare masura, raspunsul. Ma gandesc constant de ce respir sau de ce zambesc. In definitiv nu am facut nimic ca sa imi merit existenta. Poate aici este raspunsul : nu ai facut nimic la inceput, dar poti face in timpul vietii. Sa spunem ca viata e un fel de imprumut. Cineva iti da ocazia sa traiesti o anumita perioada de timp, ca apoi sa te aduca la loc. Asta inseamna ca trebuie sa oferi ceva in schimb(mereu trebuie sa oferi ceva in schimb), deci, ce trebuie sa ofer in schimbul faptului ca exist? Sunt aproape sigura ca trebuie sa iti manifesti in vreun fel existenta pe acest pamant si realizezi acest lucru prin toate activitatile tale: mananci, respiri, mergi, vorbesti, construiesti...si totul se rezuma la asta? Sunt aici doar pentru a fi sclavul unor activitati deosebit de monotone, dar fara de care nu as trai? As vrea sa cred ca nu consum oxigen degeaba, ca nimeni nu consuma oxigen degeaba. Intr-un fel sau altul, ca oameni, ne ajutam unii pe altii. Cand spun "ajutat" nu ma refer neaparat la genul de "serviciu" pe care unii oameni il asteapta sau il ofera. "Ajutat" in sensul ca, fiecare din noi, contribuie la realizarea destinului sau si al destinului altora. Cumva, destinul meu este legat de cel al unui profesor de matematica din New York, asa cum destinul vanzatoarei de la magazinul de electrocasnice s-a legat de cel al lui Edison(ce ar fi fost un magazin de electrocasnice fara becuri?!). In aceasta inlantuire complicata cauti cu disperare rolul tau; este posibil sa iti termini imrpumutul la banca vietii si inca sa nu descoperi de ce ai trait. In situatia asta nu pot decat sa iti spun ca ai fost un om nefericit, nefericit si nu inutil, pentru ca, intr-un fel sau in altul, cineva iti va multumi ca ai existat.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Intens


E depresie de toamna. Toata lumea sufera, toata lumea iubeste, nimeni nu iubeste pe toata lumea. Gelozie, despartiri, tipe posesive, tipi care vor mai mult de una, intalniri nereusite, barfe...si cand te intrebi "ce dracu este asta?!" singurl cuvant care iti trece prin cap este "relatii". Initial vroiam sa spun ca este iubire, dupa mi-am dat seama ca nu are nicio legatura cu iubirea. Spiritul telenovelstic al oamenilor, eclipseaza adevarata lor esenta. Asadar, pretindem ca suntem in cautarea iubirii, cand defapt preferam o poveste complicata. M-am gandit ce ar fi daca nu ne-am mai scarpina invers si am privi situatia in ochi. Raspuns?! Nu am reusit inca sa il gasesc, dar stiu sigur ca are legatura cu plictiseala, cu filmele din U.S.A si telenovelele din America De Sud. De ce nu este iubire si este doar complicatie? Asta stiu, desi cred ca are totusi legatura cu un film american si un judecator pe care l-am intalnit la o statie de metrou : iubirea nu are invidii, nu este geloasa, nu face pe nimeni din jur sa simta ura, nu e complicata, nu e greu de inteles, nu vine cu o poveste, ci creaza o poveste, nu cunoaste termenii : posesiv, ambiguu, dubios, trist, calm. Dragostea e intensa. Probabil ca e greu sa simti asa ceva, si e la fel de greu sa recunosti ca simti astfel. Multi spun ca nu exista, ca nu se poate, sau ca exista rareori, sau prea des. Adevarul este undeva la mijloc: dragostea este peste tot pentru cei ce stiu sa o vada si nicaieri pentru cei ce nu stiu cum sa priveasca. Uite-te bine. E undeva langa tine.

marți, 16 octombrie 2007

Profetii despre trecut


In mod cert te-ai aflat macar o data intr-un loc plictisitor, acompaniat de oameni plictisitori, care discutau plictisitor despre lucruri plictisitoare. Priveai intristat la ceas si observai ca, desi "bratele" se misca in acelasi ritm, clipa se taraste. Aceste minute neplacute iti pareau ore intregi.
Seara, in club, ziua, la cafenea, prietenii de o viata, povestile diferite, muzica alta. Spre sfarsit iti aduci aminte de batranul ceas care arata ca au trecut 4 ore. 4 ore te uiti mirat: "Eram sigur ca nu a trecut atat".
Cum se poate?! Minute sa para ore iar ore sa para minute? Explicatia sta in faptul ca fiecare individ isi are propriul fel de a masura trecerea timpului. Acest fel diferit se raporteaza la "ceas", cu ajutorul lui putem sa realizam ca acele momente plictisitoare nu au reprezentat decat cateva minute, in timp ce clipele frumoase au tinut cateva ore. Ceasul masoara trecerea timpului in propriul sau ritm, diferenta intre om si ceas este aceea ca ceasul nu masoara clipe, el masoara minute, secunde...si asta ne este de ajutor pentru a realiza cat anume a intarziat tipul/tipa cu care urma sa ne vedem, cat ai intarziat la cursuri, sau cat stai de vorba la telefon si cam atat. Pana una alta acest "instrument complex" reprezinta un compromis: trebuie sa fiu la ora respectiva acolo, pentru ca ma asteapta cineva caruia i-am zis ca ajung ; trebuie sa fac asta in 10 minute pentru ca trebuie sa predau lucrarea la ora stabilita, si asa mai departe. Acest compromis are, dupa cum a-ti anticipat un rol: cel de a da siguranta(cineva sa stie cand trebuie sa dea ceva, cineva cand sa primeasca).
Oamenii vor sa cunoasca greselile trecutului, desi nu se vor mai afla in clipa in care se aflau stramosii la momentul comiterii greselii, doresc sa cunoasca istoria universala, desi habar nu au ce se intampla acum. Prin raportarea trecutului la prezent ne simtim mai indreptatiti sa gresim (si altii au mai gresit candva). Desi greselile lor nu iti rezolva probleme, in cel mai bizar fel posibil, acest lucru te ajuta sa iti adancesti radacinile existentiale. Vrem sa stim , sa marcam, sa fim informati de trecerea timpului, dar rareori ne da prin cap sa facem lucrurile in momentul in care simtim noi, cu propriile solutii, fara sa tinem cont de "greselile trecutului", de faptul ca intarziem, ca nu servim pranzul la 14:00, ca nu adormim la 21:30 sau ca nu reusim sub nicio forma (cu exceptia ceasului) sa ne trezim la 6:15. In concluzie, dormiti cat vreti, intarziati cat vreti, pentru ca "acum" conteaza mai mult decat "atunci".

luni, 15 octombrie 2007

...unde e cald si bine.


Acelasi ritual de doi ani incoace: iesit de la metrou, urcat in tramvai, coborat la prima statie. Ce mi-a scapat pana acum este atmosfera. Afara miroase a frig, a "nu mai este vara", deja nu iti mai doresti sa umbli hoinar noaptea pe strazi, sau sa te vezi cu "fetele" in vreun parc. Estimativ, 89,9% din persoanele care urca intr-un tramvai la ora 20:05 nu isi doresc altceva decat sa ajunga acasa. Acasaaa....locul acela perfect, unde e cald, unde te asteapta cineva, sau din contra esti singur si linistit. Mi-era dor de zilele astea in care nu imi pare rau ca ajung acasa, in care sunt atat de implinita cand rasucesc cheia in usa : o data, de doua ori si o a treia data, atat de perfecta. Visam la momentul asta, aiurea in tramvai. Nu eram doar eu si asta ma face sa ma simt si acum implinita. Oamenii au un loc la care vor neaparat sa ajunga si un altul la care tin mereu sa se intoarca. Stiu cat de mult as vrea sa ma intorc la tara mea, daca nu as fi de aici, sau cat de mult as vrea sa mai trec pe strada unde "am batut mingea", daca m-as fi mutat. Esentialul este creat de "restu". Noi ne chinuim sa umplem detalii, sa conturam spatii libere, dar ce e scris se simte: oricat de mult vrei sa pleci dimineata devreme ca sa ajungi la timp la job-ul pe care il adori (sau...) nu o sa incetezi niciodata sa vrei sa vii inapoi acasa. In conditiile in care asta se intampla, inseamna ca nu e casa ta, ca nu apartii acelui loc. Am trait si asta, atunci cand "afara" era muult mai interesant ca in casa. Si totusi, stau si ma gandesc, nu as putea sa raman mereu altundeva. Nu iti revi nicaieri dupa un party, decat acasa, nu vezi un film undeva "mai comod" decat acasa si in definitiv, nu esti TU mai mult decat acasa...

duminică, 14 octombrie 2007

Pentru o secunda


As fi vrut sa raman pentru totdeauna acolo, sa simt mirosul de scortisoara, sa privesc oamenii si sa vorbesc cu cel de langa mine. Nu am reusit. Am plecat acasa cu gandul la acel loc, inchis, dar cu ferestre largi. Simteai ca poti vedea intregul univers, fara ca nimeni sa te observe. Nu conta ca ai sau nu geanta Fendi, pantofi Manolo sau privirea eleganta ori zambetul fals. Puteai sa fi tu, fara ca nimeni sa observe. Ce este intr-adevar interesant este ca oameni sunt atat de frumosi cand nu se prefac. Acolo, nimeni nu vroia sa para altcineva, erau adevarati. O data ce treceau de zidurile de suflet ale cladirii, isi lasau sinceritatea la o parte, revenind la "masca" de zi cu zi. Orasul mi se parea o veritabila intruchipare a Venetiei: doar masti. Inevitabil, toate mastile seamana. Toate zambetele semanau, totul e la fel in cei ce se prefac. Atunci, stai si te intrebi, de ce se mai prefac oamenii? Poate dorinta de a te incadra intr-un anumit tipar te face sa "fi" acel tipar. Poate consideri ca nu esti acceptat daca nu te comporti intr-un anume fel. Chiar si cei ce se considera "altfel" fac un trend din asta si "altfel-ul", devine o alta moda. Conceptiile se schimba des, oamenii privesc in exterior, doar in exterior. Am uitat cand am stat ultima data de vorba cu mine la o cafea. Cred ca au trecut secole. Citesc in altii, dar sunt un copil fara scoala cand e vorba sa citesc in mine. Acum avem prejudecati, limite, sintagme care in trecut nu existau. Acum sunt de o suta de ori mai multi oameni care citeaza intelepti, decat intelepti care sa scrie. Partea nefericita a situatiei este ca o data ce ai realizat asta, trebuie sa actionezi. Pentru o secunda desfiinteaza tot ce stii, preocupa-te de ce vrei sa aflii, tot pentru atat uita de toate citatele pe care te-ai chinuit sa le memorezi, nu zambi cand nu vrei sa zambesti, nu te intrista cand oglinda nu arata cea mai buna reflectia a ta, intreaba-te ce vrei, iar cand raspunsul va veni, fii fericit : acum stii destinatia drumului tau.

sâmbătă, 13 octombrie 2007

Un vechi inceput


Ce intuneric, nu a mai fost demult asa, e groaznic de frig, as mai vrea o patura, iar o perna cred ca ar fii un miracol. Zgomot in jur, dar departe, la stanga, la dreapta, aer, prea mult, nu pot sa respir, lasati-ma sa plec, ma tin de maini, lumina, acum lumina...
-Isi revine, cheama asistenta.
-Da in sfarsit, hai draga mea, trebuie sa lupti, o sa fie bine.
Ce o sa reusesc? In sfarsit ce? Dar nu ma auzeau, ar fii trebuit sa plec de aici. Eu nu pot rosti doua cuvinte si vreau sa plec, ce naiba o-i fii patit. Lumina venea, acum frumos, aluneca prin mine, simteam lipsa ei, abia acum, am stat mult in bezna, da, traiesc.
Peste cateva zile am aflat ce se intamplase defapt. Avusesem un accident de masina. Am intrat, am accelerat si atat mai stiu. Asistenta mi-a explicat ca am adormit la volan, iar apoi am accidentat un motociclist. Disperata am intrebat ce s-a intamplat cu el. Mi-a spus ca a decedat. Am lesinat. Omorasem un om. Mi s-a promis un psiholog, asta cand eu nu imi mai simteam sufletul de frica si durere. Asistenta dorea sa plece. Pana una alta eu eram o criminala, nu exista motiv pentru ca ea sa ramana. A spus ca va trimite pshihologul la mine astazi. Ultimul lucru pe care l-am rostit inainte ca ea sa plece din salonul meu si sa viziteze un alt om nenorocit de soarta a fost: “Cand?”. Stiam ca fusesem in coma, dar nu stiam cat timp. Scenarii de film imi rulau in minte, eu as fi fost amnezica, sotul s-ar fii recasatorit, copii ar fi ajuns drogati, in fine...raspuns?! “Acum o luna”.
Trecuse o luna de cand am ucis un motociclist. Ma gandeam sa ma duc la familia sa cu un buchet de trandafiri albi. Da. Spunandu-le :” V-am ucis copilul, dar stiu ca aceste flori va vor face sa va simtiti mai bine.”. Eram mai morbina ca niciodata. Incercam sa ma regasesc in extreme intre da si nu , azi si acum o luna. Usa se deschide. El. Stiam ca este el. Avea privirea unui copil intelept si mintea unui matematician uitat. S-a asezat langa mine, l-am privit indelung. El s-a prezentat. De ce ti-e frica nu scapi. Era doar psihologul meu. A zis ca a venit sa ma ajute sa inteleg si sa uit. Sa uit?
-Da. Asta am facut. Am uitat. Pentru o secunda am incercat sa imi aduc aminte cum ma numesc, unde locuiesc, am sau nu familie, culoarea preferata sau rochia pe care o urasc ori magazinul preferat. Trist. Pentru ca imi aduceam aminte de tot. Locuiam in capitala unei tari obscure, aveam o asa zisa familie, un sot mai degraba capabil sa ma convinga de dragostea sa decat sa ma iubeasca. Copii? Da si ei...doi. Ce este ciudat este ca mi-am adus aminte si de ceea ce nu vroiam. Vroiam sa fiu artista. Cel putin asa ma visam mereu. Cu mult creion dermatograf la ochi, locuind intr-un apratament ingust, dar al meu. Doar al meu. Fara sot, fara copii. Mereu m-am visat asa. Sunt de parere ca un parinte este principalul vinovat pentru nereusita copiilor sai. Ai mei erau cel mai bun exemplu. Nu pentru ca nu mi-au dat dragoste, sufelt si viata. Ci pentru ca m-au tinut. Am fugit de acasa de 4 ori, dar de fiecare data am fost nevoita sa revin. Ce-i drept aveam 23 de ani asa ca nu stiu cat de bine pot sa o numesc fuga de acasa, dar eu asa o resimteam. Mama suna de fiecare data cand incercam sa ma mut in apartamentul pe care il aveam, spunandu-mi ca ii este rau si ca moare fara mine. Am cedat mereu acestui joc egoist provocat de dragostea parinteasca. M-au lasat sa plec abia cand m-am casatorit. Incep sa cred totusi ca din aceasta cauza m-am casatorit. As fi dorit sa stiu acum de ce am facut copii, daca stiam ca este mai mult decat probabil ca si eu sa-i torturez in aceeasi forma dezagustatare. Raspunsul nu venea si nici nu aveam de gand sa il chem. Acum vroiam sa pictez. Asta faceam noaptea. Sufar de insomnie de la 18 ani. Serviciul ma obosea atat de mult incat nu ma puteam ridica din pat atunci cand ajungeam acasa, dar totusi nu puteam dormi. Sub pat tineam ascuns bucata de grafit care ma incanta si cu care ma intelegeam atat de bine. Si restul e magie. Se mai intampla ca vreunul din copii sa dea buzna, sau ca el sa se trezeasca, si eu incepeam sa tremur groaznic, ascundeam, nu dadeam explicatii...
-De ce? De ce ascundeai mereu asta? Ma intreba psihologul cu vocea usor curioasa.
-Eram absolut convinsa ca ceea ce fac este rau. Cred ca asta ma atragea intr-o buna masura. Toti artistii visau sa isi expuna la un moment dat operele si sa fie descoperiti. Eu visam sa imi inramez desenele si sa le pun in casa, spunand ca le-am cumparat de la un magazin necunoscut. Asa puteam sa aflu ceea ce credeau oamenii, daca citeau desenul, daca intelegeau, sau daca le-a dat vreodata prin cap ca sufletul meu a indemnat grafitul sa contureze liniile fine. Poate dincolo de asta era o provocare pe care o refuzam, sau un drum de pe care incercam mereu sa ma abat. Orice om cu talent ar trebui sa isi prelucreze calitatea, sa o imbunatateasca, sa o simta mai bine. Eu nu vroiam sa evoluez. Speram sa fiu suficient de buna incat sa imi permit sa raman acolo unde sunt. Mi-era frica sa pornesc pentru ca astfel nu m-as mai opri.
-Opri? De ce ar fi trebuit sa te opresti? Inteleg sa iti fie teama ca nu esti suficient de talentata, sau sa nu crezi in desenele tale, dar sa iti fie frica de “neoprire” nu cred.
As fi vrut sa rad. Dar nu aveam chef.
-Mi-a fost si rusine de desenele mele, de ce exprimau. Vorbeau de mine, fiecare atingere a grafitului pe foaie tipa in sufletul meu. Eram eu in fiecare linie, in figura, in sentiment.
Vroiam sa continui sa vorbesc cu el, ani in sir, dar dupa m-am oprit, la jumatatea cuvantului.
-Ce s-a intamplat? Continua.
-Cred ca mi-am schimbat visul de cand m-am casatorit. Pictura intra in planurile mele la un moment dat., desi pare ciudat, am uitat asta. Ma prinsesem foarte mult de viata mea de acum, de cum este ea acum, fara sa imi reamintesc de cum vroiam sa fie.
-Crezi ca familia ta te-a impiedicat sa iti duci calea la bun sfarsit?
-Poate. Dar totodata au reprezentat pentru mine o scapare.
-De alta familie. Practic tu ti-ai cautat libertatea in alta celula de inchisoare.
Cata dreptate avea.
Nu poti opri timpul si nici nu a-i vrea. Asa imi spunea un coleg de gradinita. Mereu visam sa opresc timpul pentru toti din jur, eu sa incep tema, sa o termin iar apoi sa-i dau drumul la loc. Ideea s-a extins, iar acum, mi-as fi dorit sa pot sa stau in acel pat timp de cateva secole, gandindu-ma la mine si de vorba cu psihologul. Fireste asta era imposibil, dar senzatia pe care el mi-o crea era groaznic de asemanatoare. Parea ca nu se grabeste niciodata. Daca aveam ceva de zis, statea nopti in sir acolo. Invatam multe de la el...
-Stii azi schimbam regulile.
Vroiam sa il intreb daca avusesem reguli pana atunci, dar m-am gandit ca ar fi fost nepoliticos.
Avea un bagaj imens, din care a scos o pereche de jeansi negri de dama, un tricou rosu si un creion dermatograf. Totul era pentru mine. A chemat asistenta care m-a ajutat sa ma schimb, m-a lasat 5 minute sa ma machiez iar apoi a intrat din nou in salon.
-Puteti pleca acum, multumesc mult de ajutor.
-Pot sa stiu despre ce e vorba?
A scos niste planse, grafit si un pachet de tigari.
-Aici se termina intalnirea noastra de azi. Ascunde totusi tigarile, se va supara doctorita. Acum ai tot ce iti trebuie. Revin maine, cand imi raspunzi la intrebare: “ A-i relua un vechi inceput?”
Nu am apucat sa i spun La Revedere, era pentru prima data grabit. Mainile au inceput brusc sa imi tremure, nu stiam ce trebuia sa fac, daca trebuia sa fac ceva...Tigari? Da, fumam in fiecare noapte, ziua mi-era rusine de ai mei. Planse, grafit? Sunau a bijuterii...simteam deja cum mana avea sa-mi alunece pe hartie, cum urma sa dau viata unei planse albe, dar oare asta trebuia? Oricine putea sa intre, era bine sa vada ce face o pacienta? Mi-am spus ca nu conta, o faceam de dragul vremurilor bune. Am inceput sa desenez, lacrimi mi se rostogoleau pe obraz...nu stiam de ce plang, eram emotionata, ma simteam cum vroiam sa ma simt, mai implinita ca intotdeauna. Nu puteam opri grafitul care aluneca din ce in ce mai repede. In 5 ore de desen continuu, am terminat. Era o straduta din Cartierul Latin (Paris), aglomerata, plina de viata. Cineva batu la usa. Primul instinct a fost sa ascund plansa sub pat., dar nu reusisem.
-Doamna aici nu aveti voie sa fumati, stingeti tigara.
Uitasem de tigara aprinsa. Ma preocupa mai mult sa ascund o plansa desenata decat o tigare aprinsa intr-un salon de spital. I-am cerut sa plece, defapt am urlat. A aparut cu o seringa indreptata deasurpa mea. Seringa mi-a atins pielea, simteam ca urma sa ma strapunga, nu m-am zbatut, vroiam seringa aceea, cu sedativul ei, sa imi mangaie venele sa ma faca sa nu mai simt nimic, sa uit ca mi-a vazut desenul, ca stie ca eu l-am facut. S-a oprit.
-E suficient. Puteti iesi.
Doctorul intra. Eram convinsa ca astepta afara, desi mi-a spus ca ne revedem maine. A luat desenul, indata ce asistenta a plecat. S-a uitat indelung la el.
-Esti o persoana egoista. Nu poti priva lumea de minunatiile ce ies din mana ta. Este nedrept.
Am plans ca un copil pe umarul lui si aveam teribila senzatie ca ma indragostisem.
-Iti raspund acum la intrebare sau tot maine?
-Mi-ai raspuns. Acum trebuie sa continui, sa fii de neoprit.