Pagini de monotonie

Motto:” Cine se caută pe sine, găseşte lumea, cine caută lumea, se găseşte pe sine.”

In fiecare zi din “nobila” noastra existenta facem pasi, sau calcam pe pasii altora. Doza noastra zilnica de “minunat” este absorbita foarte repede, ca atare, asimiland-o, uitam de “minunatul” fiecarei zile. Ajung sa existe saptamani intregi din care sa nu iti aduci aminte ceva semnificativ, tocmai pentru ca nu ai facut ceva semnificativ. Aceasta este totusi o imbunatatire, deoarece ai realizat ca te invarti intr-un cerc viicios. O data ce constinentizezi existenta cercului, el se deschide treptat, permitandu-ti, la un moment dat, sa iesi de sub tiparul sau, sa pornesti spre regasirea altor forme. In contextul zilelor monotone, se remarca personajele fara de care nu am respira : prietenii, “mai putin” prietenii, necunoscutii, universul care se agita in jur. Monotonia este un mecansim extrem de bine dezvoltat, o structura silentioasa care te adoarme, te indeamna sa cedezi in fata repetitiilor. Cati dintre noi isi mai amintec momentul exact in care au incuiat usa dimineata? Cati dintre noi nu uita ce numar de telefon au? Partea buna a monotoniei este spectrul larg pe care se extinde. E adevarat, monotonia ne copleseste, ne diminueaza atentia asupra detaliilor. Dar nu putem spune ca tot ea atenueaza raul din viata noastra? Infruntandu-te zi de zi cu un fapt trist, ajungi sa te obisnuesti cu acesta, sa il tolerezi, sa il faci mai putin durereos. In definitiv, daca sufletul ar avea un sistem imunitar, monotonia ar lupta in linia intai. O data cu monotonia apare, la oameni, nevoia formarii tiparelor. Cel mai elocvent exemplu este desigur cititorul de ziare: se uita pe prima pagina, cauta ceva interesant, da la pagina respectiva, sau, deja cunoscator al ziarului, stie rubrica favorita, deschide la aceasta, o citeste, ca abia apoi sa rasfoiasca restul ziarului, iar in final, inconsecventul, cel care nu are rabdare sa citeasca o coloana de la un capat la altul, cel care lasa lucrurile la jumatate: ziarul, rubrica, propozitia. Va este clar ca eu ma aflu prin nefericita categorie a celor care nu termina articolul. Povestea trista a celor ca mine este ca se intorc vesnic la “rubrica trecuta”. Este firesc, citind jumatate din editorial, termini mai repede. Terminand mai repede, cauti alta preocupare. Negasind alta preocupare, revii la ziar. Pana la urma, ajungi sa termini articolul, chiar ziarul intreg, dar te intrebi, draga cititorule, de ce nu faci asta din prima? De ce nu il citesti pe tot de prima data? Poate pentru ca nu ai rabdare, poate pentru ca nu ai concentrarea necesara, poate pentru ca nu ai antrenament. Motivul meu insa, este mai simplu: nu termin pentru ca am impresia ca ma va astepta ceva mai interesant in urmatoarea rubrica. Atunci cand ziarul nu mai prezinta interes, caut altceva care sa imi ocupe timpul. Desigur, ajungand la concluzia ca nu mai e altceva de facut, ma resemnez tot cu acele bucati de hartie, pline de pareri, pline de realitati, pline de nedreptati. In mod firesc, teoria “ziarului” (care poate fi la fel de bine teoria “cartii”, a “melodiei”) se extinde in ceea ce priveste personalitatea umana. Cel ce va arunca ziarul pentru ceva mai interesant, va cauta cu siguranta un vis. O data ce visul va fi atins, se va muta la alta tina si asa mai departe. Cand ne vom opri? Cand vom spune “raman aici, pentru ca e suficient de interesant incat sa ma faca atent si suficient de puternic incat sa nu ma lase sa plec”? Momentul este greu de indicat, dar senzatia e una pe care o asteptam cu totii. Ar semana probabil cu senzatia de “acasa”, acel unic stadiu de la care nu vrei sa mai pleci, de la care nu vrei sa renunti. Stadiul monotoniei perfecte.

Uitare

Motto: “Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine toata viata”

Cerul se ineca in lacrimi. Decorul plutea intr-o dezolare nespecifica perioadei, iar el se intreba unde-i divinitatea si de ce isi pune intrebari fara de raspuns. Pasii sai atingeau superficial asfaltul, deja plouat de timp. Vroia sa se opreasca din mers. Acum si in viata de zi cu zi. Vroia sa se opreasca si sa admire ce a facut, sau sa critice acelasi lucru. Trebuia sa isi gaseasca locul. Nu avea multe lucruri in comun cu lumea din jur,deci un loc al sau era greu de gasit. Din aceasta cauza acorda mult timp pentru a descoperi diferentele : dintre el si altii, dintre el si ea, dintre el si el. Halal mod de viata! Sau mai bine zis..acesta da mod de a muri! Se spune ca cei ce cauta vor gasi; desigur nu se mentioneaza niciodata ce se intampla cu cei ce cauta dorind sa nu gaseasca. Astfel se intampla si cu el. A gasit diferentele si a vrut sa se mandreasca cu acestea. A fost placut pentru un om de nimic sa fie un om de..ceva. Totusi, ce era de facut daca lumea sa era a oamenilor de nimic? Ar fi putut desigur sa le fie lider, sa-i coordoneze, sa-i indrume. Trist insa ca societatea oamenilor de nimic isi doreste lideri de aceeasi factura. Nu a fost acceptat si, mai mult, nu ar fi fost menit pentru asa ceva (acesta e gandul cu care, desigur, s-a consolat ulterior). O alta varianta a sa reprezenta revenirea la statutul “omului de nimic”, de a se infiltra in randul celor sueprficiali, de a-i pasa mai putin, de a alege fericirea in detrimentul cunoasterii. Cine ar fi zis ca e atat de greu sa fii superficial? Este aproape cel mai simplu lucru de pe pamant (inafara pesimismului probabil), insa iarasi nu i se mai potrivea. Scena vietii nu-i permitea sa treaca atat de repede de la interpretarea personajului pozitiv la interpretarea celui negativ. Chipul sau ii marturisea in fiecare dimineata, in oglinda intristata, cata durere resimte. Durere pentru ca nu poate schimba ceva, durere pentru ca are resursele necesare de a face diferenta, dar nu le foloseste, decat in scopul crearii unui nou complex. Ce-i mai ramasese? Probabil o zi ploioasa, intr-o dupa amiaza tarzie, o banca obosita de intemperii din statia sa de autobuz si, desigur, speranta unei zile mai bune. Desi nu intelesese niciodata de ce trebuie sa astepti pentru o zi mai buna, de data aceasta era prea las incat sa nu o faca. Nu putea sa isi mai asume nimic, nu mai putea lupta. Acum nu era decat un om care leneveste la...ploaie?! pana si prin asta era diferit. Cine mai leneveste la ploaie, atata timp cat se poate bucura de un ceai cald, acasa, privind nonsalant capriciile vremii? Poate doar el, cel pentru care “acasa” nu insemna decat o usa incuiata de doua ori. De aceea, ar fi fost dispus sa astepte oricat limpezirea cerului si rasaritul soarelui, deoarece stia ca cerul a fost candva limpede si ca soarele avea puterea sa zambeasca. Ii vazuse razele in multe dimineti, ii indulcise lumina profunda cu cafele tari, il suportase cum stia mai bine (el pe soare si soarele pe el). Insa acum ploaia se inteti. Lucrurile se schimbasera. Isi desfacu ceasul de la mana si il lasa pe banca. Cine a indraznit vreodata sa il acuze ca nu stie sa piarda timpul?