Uitare

Motto: “Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine toata viata”

Cerul se ineca in lacrimi. Decorul plutea intr-o dezolare nespecifica perioadei, iar el se intreba unde-i divinitatea si de ce isi pune intrebari fara de raspuns. Pasii sai atingeau superficial asfaltul, deja plouat de timp. Vroia sa se opreasca din mers. Acum si in viata de zi cu zi. Vroia sa se opreasca si sa admire ce a facut, sau sa critice acelasi lucru. Trebuia sa isi gaseasca locul. Nu avea multe lucruri in comun cu lumea din jur,deci un loc al sau era greu de gasit. Din aceasta cauza acorda mult timp pentru a descoperi diferentele : dintre el si altii, dintre el si ea, dintre el si el. Halal mod de viata! Sau mai bine zis..acesta da mod de a muri! Se spune ca cei ce cauta vor gasi; desigur nu se mentioneaza niciodata ce se intampla cu cei ce cauta dorind sa nu gaseasca. Astfel se intampla si cu el. A gasit diferentele si a vrut sa se mandreasca cu acestea. A fost placut pentru un om de nimic sa fie un om de..ceva. Totusi, ce era de facut daca lumea sa era a oamenilor de nimic? Ar fi putut desigur sa le fie lider, sa-i coordoneze, sa-i indrume. Trist insa ca societatea oamenilor de nimic isi doreste lideri de aceeasi factura. Nu a fost acceptat si, mai mult, nu ar fi fost menit pentru asa ceva (acesta e gandul cu care, desigur, s-a consolat ulterior). O alta varianta a sa reprezenta revenirea la statutul “omului de nimic”, de a se infiltra in randul celor sueprficiali, de a-i pasa mai putin, de a alege fericirea in detrimentul cunoasterii. Cine ar fi zis ca e atat de greu sa fii superficial? Este aproape cel mai simplu lucru de pe pamant (inafara pesimismului probabil), insa iarasi nu i se mai potrivea. Scena vietii nu-i permitea sa treaca atat de repede de la interpretarea personajului pozitiv la interpretarea celui negativ. Chipul sau ii marturisea in fiecare dimineata, in oglinda intristata, cata durere resimte. Durere pentru ca nu poate schimba ceva, durere pentru ca are resursele necesare de a face diferenta, dar nu le foloseste, decat in scopul crearii unui nou complex. Ce-i mai ramasese? Probabil o zi ploioasa, intr-o dupa amiaza tarzie, o banca obosita de intemperii din statia sa de autobuz si, desigur, speranta unei zile mai bune. Desi nu intelesese niciodata de ce trebuie sa astepti pentru o zi mai buna, de data aceasta era prea las incat sa nu o faca. Nu putea sa isi mai asume nimic, nu mai putea lupta. Acum nu era decat un om care leneveste la...ploaie?! pana si prin asta era diferit. Cine mai leneveste la ploaie, atata timp cat se poate bucura de un ceai cald, acasa, privind nonsalant capriciile vremii? Poate doar el, cel pentru care “acasa” nu insemna decat o usa incuiata de doua ori. De aceea, ar fi fost dispus sa astepte oricat limpezirea cerului si rasaritul soarelui, deoarece stia ca cerul a fost candva limpede si ca soarele avea puterea sa zambeasca. Ii vazuse razele in multe dimineti, ii indulcise lumina profunda cu cafele tari, il suportase cum stia mai bine (el pe soare si soarele pe el). Insa acum ploaia se inteti. Lucrurile se schimbasera. Isi desfacu ceasul de la mana si il lasa pe banca. Cine a indraznit vreodata sa il acuze ca nu stie sa piarda timpul?