Zambeste-mi

Nu avea nimic si avea totul. Avea sclipirea sufletului, avea puterea mintii. Semana cu mine, nu din aceasta perspectiva neparat. Mai degraba din viziunea intamplarilor care i-au macinat drumul de pana acum. Imi vorbise despre furia din el, asa cum si eu incercasem candva sa va vorbesc voua. Simplitatea lui. Asta imi lipseste! Darul de a spune ceea ce cred, suficient de convingator incat sa se inteleaga, suficient de linistit incat sa imi modific punctul de vedere, daca simt ca este necesar. Vroiam sa simta ca il inteleg, pentru ca il intelegeam. Vroiam sa creada ca stiu ce simte, chiar daca nu putea sa explice in cuvinte, dar mai presus de orice, vroiam sa isi dea seama ca a mai fost o copila, la fel ca el, care a trait aceleasi stari, care a zambit la fel de larg. Deja-vu. Asta a fost si ramane pentru mine. Sub o anumita forma, imi este de mare ajutor. Cred ca el poate fii sansa unui soare mai zambitor, trebuie doar sa incerce. Stiu ca este un copil si asta imi da voie sa fiu si eu copila. Cat mi-am dorit! Oricat de absurd ar suna, de mica mi-am dorit sa fiu copila. In ultimul timp am ramas cu dorinta, asa cum raman adultii. Dorinta? Cuvant mincinos. Vag si totusi intens. De ce avem dorinte? Pentru ca vrem anumite lucuri. De ce avem alte dorinte, dupa ce unele din ele ne sunt indeplinite? Pentru ca nu ne multumim niciodata cu nimic, pentru ca nu stim sa apreciem ceea ce avem. E mereu nevoie de cineva mai trist decat tine ca tu sa mai simti o raza de speranta. E mereu nevoie de ceva “mai rau”, ca sa stii ca “raul” tau e unul copilaresc. E drept? Desigur ca nu, dar ce mai este drept in aceasta viata si in viziunea cui? Dreptatea a ramas pentru mine un cuvant sec si desprins de orice legatura cu rasa umana. Habar nu avem noi ce e dreptatea! Tocmai din aceasta cauza, s-a declansat sistemul “ fiecare are dreptatea lui”, sintagma care imi smulge zambetul de pe buze. Deseori, dreptatea noastra este injusta cu altii, dar mai conteaza? La fel se intampla si cu adevarul, respectiv “adevarul meu”. Fiecare isi formuleaza o idee, o adopta, o slaveste. Ideea lui intalneste o alta idee. Se lupta fiecare, cu fiecare. Castiga cineva? Sigur ca nu. Pierd ambele idei, pentru ca niciuna nu este dispusa sa cedeze. Batalia adevarurilor este singura in care castigatorul invinge, pentru ca a cedat. A cedat incercand sa accepte formula adversarului sau, si-a adaptat propria gandire pe parcurs. A realizat un nou rationament, s-a reinventat, astfel incat va fi sigur ca, chiar daca ar pierde, a iesit cu ceva din aceasta lupta : cu un rationament imbunatatit. In definitiv, asta il desemneaza castigator. Despre invinsi si invingatori s-ar putea vorbi la nesfarsit, si tot nu am inceta sa parem superficiali. Victoria si esecul se simt. Se simt amandoua, niciodata exclusiv. Ce e o victorie pentru un invingator? Inca o raza. Ce e o victorie pentru un invins? Un alt soare. Avem nevoie de ying, pentru a simti yang-ul, asa cum avem nevoie de negru, pentru a pretui albul. Traim intr-o lume a contrastelor, in care echilibrul nu inseamna altceva decat cautarea neincetata a “eu”-ului, ratacit pe vreo strada periferica a mintii obosite de ganduri.

*pentru S. si povestea lui.