Etajera din camara

V-ati dorit vreodata ceva, atat de mult, atat de intens, pentru ca in momentul atingerii telului propus, sa realizezi inutilitatea sa?! Recent aceasta intramplare de natura odioasa a pus stapanire pe mine. Cum nu imi place sa fiu singura, inclin sa cred ca au fost si altii care au simtit la fel. Usor, usor, lumea s-a impartit in doua tipuri umane: oamenii care vor sa inteleaga si oamenii care vor sa traiasca. Va veti intreba desigur, cum si daca este posibil sa le faci pe amandoua...in mod cert poti, la fel de cert in schimb doar una din ele te va face cu adevarat fericit. Sa luam spre exemplu iubirea. Vesnica tema, vesnicul subiect, vesnica regasire. Ei bine nu mi-e frica sa o spun, am cunoscut multi oameni care "sufera" de lipsa ei, altii care se bucura de ea, desi nu au stat prea mult sa o caute si pe altii ca mine care stau si privesc de undeva de sus(sau de prea jos) ce se intampla. Clasificarea asta prea genreala am observat-o si intr-un aeroport din Frankfurt. Daca stai linistit la o cafenea si privesti cum traiesc altii, ce fac, ce simt, vei fi surprins. Am gasit oameni aclamati la sosirea pe aeroport, am vazut oameni dupa care se intoarce capul (femei), angajate care trec neobservate, oameni care nu sunt asteptati de nimeni. O buna bucata de timp am confundat relaxarea de pe fata celor "neasteptati" cu tristetea, cu singuratatea. A fost nevoie de doi buni prieteni (si o sticla de vin) ca sa inteleg ca, desi nu tipi ca esti fericit, uneori fericirea este undeva in tine. Poate cei ce nu erau asteptati, urmau sa astepte, poate cei ce trec neobservati au propriul lor loc de fericire, poate cei ce nu zambesc sunt mai naturali. Important este sa iti gasesti locul fericirii, aici sau mai incolo si cand l-ai gasit, sa pretinzi ca inca te mai aflii in cautarea sa. Doar asa, poti sa conservi un amalgam de zambete, pe etajera din camara. Ai grija, prea multa fericire ii va molipsi si pe cei din jur.

Buna dimineata...

Sunt lucruri in viata atat de frumoase, atat de speciale, incat avem tendinta groaznic de idioata de a le trece cu vederea. Mi-am propus ieri dimineata sa le vad, sa le vad altfel, ca si cum ar fi prima data cand as trai, cand as face lucruri marunte. Nu stiu cati dintre noi observa cat de frumoasa este o dimineata acasa. Miroase a somn, a paine prajita, a cafea cu mult lapte. Incerci sa iesi din starea asta de tranzitie (se stie, cafeaua e cel mai bun catalizator ) si deschizi fereastra. Am constatat cu stupoare ca ora la care eu ma trezesc este ora la care oamenii sunt deja in drum spre serviciu, ies la jogging sau plimba cainele. Serviciu nu am, jogging nu fac, iar cainele imi lipseste cu desavarsire. Intr-un mod bizar agitatia care incepe sa deschida ochii pe strada, iti insufla o energie inexplicabila, este exact senzatia ca te hranesti cu puterea altora de a se trezi devreme. Gata, am inchis fereastra, cafeaua nu se bea singura si nici calculatorul nu se deschide asa deodata. Restul e ritual: cafea, mess, ciocolata si vanilie si cel mai important intunericul. Intotdeauna inchid draperiile dimineata, pentru a se conserva culoarea noptii, bineinteles ca aceasta nuanta nu imi permite "sa vad prea multe" ca atare aprind o veioza. Ce este ciudat este ca noaptea dorm cu draperiile laaarg deschise pentru a lasa si o dunga de lumina sa intre in casa, daca ar fi prea intuneric nu as reusi sa dorm. Oricat de somnoroasa as fi, oricat de mult mi-as dormi sa mai dorm o ora, deschid ochii larg in fiecare dimineata, fericita ca traiesc, ca exist si ca am o sansa sa ii fac si pe altii fericiti.

Coji

Seara, ca intotdeauna, se adunau in jurul mesei. Cel mai mare aseza farfuriile, cel mic gatea si vecina dadea indicatii. Nu se vorbea prea mult, inafara de vecina, care prin definitie si postura vorbeste mult. Totul era in ordine acum. Le placea seara, cand ajungeau acasa, cand isi aruncau adidasii langa cuieri si trageau puternic aer in piept: "miroase a casa de artisti". Mirosul "de artist" era defapt un amestec concentrat, greu de tutun, mosc si mandarine. Obisnuiau sa lase o coaja de mandarina pe aragaz pentru a alunga nesabuitul fum, cum asta era imposibil, rezulta o supraetajare "artistica" a mirosurilor. Maria, vecina de vis-a-vis, avea grija de ei de mult timp. Defapt, cu mult timp in urma a avut grija de ei, acum situatia se inversase. Ea nu facea decat sa-i atentioneze, sa-i certe, sau sa-i calmeze cand era cazul. Se atasase foarte mult de cei doi si de firea lor. Nu se pune problema de dragoste sau ceva asemanator, desi erau de-o varsta. Erau foarte apropiati prin prisma situatiei : fara parinti, fara prieteni, fara vise. Nu sperau, nu vroiau mai mult, nu simteau prea multe. De multe ori ma intreb, atunci de ce mai erau artisti? Nu asta este oare definitia unui artist? Visator, calm si intens, pasional si grabit? Iti trebuie vise pentru a fi artist, inclinatii, inspiratie. Maria spunea ca e un compromis : sunt atat de susceptibili la orice forma de implicare emotionala, incat descopera miracolul mai repde decat oricine. Problema era insa ca "miracolul" nu era simtit, era doar descoperit.
La una din lungile discutii "la miez de noapte" Maria i-a intrebat care a fost cel mai intens lucru pe care l-au simtit vreodata. Baietii au raspuns unul pentru celalalt : "probabil moartea parintilor, m-am simtit singur, desi toata lumea era aproape, m-am simtit izolat, desi eram in mijlocul lor. Poate nu a fost cel mai intens lucru pe care l-am simtit vreodata, dar incep sa cred ca a fost singurul care m-a marcat. O sa urasc moartea neincetat, pentru ceea ce face din oameni. Nu din cei morti, din cei inca in viata, cei in viata mortii. Ii transfera in galaxii distante, le incalzeste fruntea atat de tare incat nu mai pot simti, sunt distrasi de fierbinteala. Moarte e cand ramai fara cei dragi, nu altceva."

Paris, je t'aime

Stradute inguste, bulevarduri largi, lumini, malurile Senei, muzee, galerii de arta. Am ramas datoare Parisului cu un articol. Mi-am promis pe stradutele sale ca voi scrie ceea ce el a reprezentat pentru mine. Era vara, era bine afara. Eram eu si el. El, adica Parisul. Sunt convinsa ca este orasul perfect, pentru mine si pentru locuitorii sai. Parisul viseaza impreuna cu tine, te lasa sa visezi, iti vorbeste cand vrei sa il asculti, tace atunci cand stie ca nu are ce spune. Orasul acesta are ceva din farmecul unui satuc francez. Cu tot cu forfota neincetata, cu zgomotul si agitatia sa, in Paris, e liniste. Nu linistea plictisitoare care te inconjoara de fiecare data cand nu iti pasa. Linistea aceea care iti cere sa te opresti pentru a o auzi. Distingi pasii fiecarui om, asculti apa, vantul, simti asfaltul sub pasii tai... si se aude, linistea. O sa iubesc neincetat Parisul pentru senzatia aceea inedita supranumita "deja-vu". Simt ca am mai fost acolo, de multe ori, poate toti am fost. In visele noastre am batut cumva, la pas, fiecare straduta, fiecare magazin, fiecare pod. Este rupt din vis si are ceva divin. Caracterul divin, poate fi redat cu siguranta de catedrale, de biserici, dar in special de orizont. E despartit in doua: locul in care timpul s-a oprit (locuri istorice, monumente bine intretinute) si locul in care timpul e cu mult inaintea noastra(incep cu La Defense si nu mai apuc sa termin)...te face sa te simti mic, neinsemnat si totodata centrul universului. Cum sa uiti de cafenele in Paris?! Cum sa uiti de tine...?! si , in definitiv, intrebarea este cum sa uiti Parisul?!

p.s:
"I left my heart in Paris"