Un vechi inceput

Ce intuneric, nu a mai fost demult asa, e groaznic de frig, as mai vrea o patura, iar o perna cred ca ar fii un miracol. Zgomot in jur, dar departe, la stanga, la dreapta, aer, prea mult, nu pot sa respir, lasati-ma sa plec, ma tin de maini, lumina, acum lumina...
-Isi revine, cheama asistenta.
-Da in sfarsit, hai draga mea, trebuie sa lupti, o sa fie bine.
Ce o sa reusesc? In sfarsit ce? Dar nu ma auzeau, ar fii trebuit sa plec de aici. Eu nu pot rosti doua cuvinte si vreau sa plec, ce naiba o-i fii patit. Lumina venea, acum frumos, aluneca prin mine, simteam lipsa ei, abia acum, am stat mult in bezna, da, traiesc.
Peste cateva zile am aflat ce se intamplase defapt. Avusesem un accident de masina. Am intrat, am accelerat si atat mai stiu. Asistenta mi-a explicat ca am adormit la volan, iar apoi am accidentat un motociclist. Disperata am intrebat ce s-a intamplat cu el. Mi-a spus ca a decedat. Am lesinat. Omorasem un om. Mi s-a promis un psiholog, asta cand eu nu imi mai simteam sufletul de frica si durere. Asistenta dorea sa plece. Pana una alta eu eram o criminala, nu exista motiv pentru ca ea sa ramana. A spus ca va trimite pshihologul la mine astazi. Ultimul lucru pe care l-am rostit inainte ca ea sa plece din salonul meu si sa viziteze un alt om nenorocit de soarta a fost: “Cand?”. Stiam ca fusesem in coma, dar nu stiam cat timp. Scenarii de film imi rulau in minte, eu as fi fost amnezica, sotul s-ar fii recasatorit, copii ar fi ajuns drogati, in fine...raspuns?! “Acum o luna”.
Trecuse o luna de cand am ucis un motociclist. Ma gandeam sa ma duc la familia sa cu un buchet de trandafiri albi. Da. Spunandu-le :” V-am ucis copilul, dar stiu ca aceste flori va vor face sa va simtiti mai bine.”. Eram mai morbina ca niciodata. Incercam sa ma regasesc in extreme intre da si nu , azi si acum o luna. Usa se deschide. El. Stiam ca este el. Avea privirea unui copil intelept si mintea unui matematician uitat. S-a asezat langa mine, l-am privit indelung. El s-a prezentat. De ce ti-e frica nu scapi. Era doar psihologul meu. A zis ca a venit sa ma ajute sa inteleg si sa uit. Sa uit?
-Da. Asta am facut. Am uitat. Pentru o secunda am incercat sa imi aduc aminte cum ma numesc, unde locuiesc, am sau nu familie, culoarea preferata sau rochia pe care o urasc ori magazinul preferat. Trist. Pentru ca imi aduceam aminte de tot. Locuiam in capitala unei tari obscure, aveam o asa zisa familie, un sot mai degraba capabil sa ma convinga de dragostea sa decat sa ma iubeasca. Copii? Da si ei...doi. Ce este ciudat este ca mi-am adus aminte si de ceea ce nu vroiam. Vroiam sa fiu artista. Cel putin asa ma visam mereu. Cu mult creion dermatograf la ochi, locuind intr-un apratament ingust, dar al meu. Doar al meu. Fara sot, fara copii. Mereu m-am visat asa. Sunt de parere ca un parinte este principalul vinovat pentru nereusita copiilor sai. Ai mei erau cel mai bun exemplu. Nu pentru ca nu mi-au dat dragoste, sufelt si viata. Ci pentru ca m-au tinut. Am fugit de acasa de 4 ori, dar de fiecare data am fost nevoita sa revin. Ce-i drept aveam 23 de ani asa ca nu stiu cat de bine pot sa o numesc fuga de acasa, dar eu asa o resimteam. Mama suna de fiecare data cand incercam sa ma mut in apartamentul pe care il aveam, spunandu-mi ca ii este rau si ca moare fara mine. Am cedat mereu acestui joc egoist provocat de dragostea parinteasca. M-au lasat sa plec abia cand m-am casatorit. Incep sa cred totusi ca din aceasta cauza m-am casatorit. As fi dorit sa stiu acum de ce am facut copii, daca stiam ca este mai mult decat probabil ca si eu sa-i torturez in aceeasi forma dezagustatare. Raspunsul nu venea si nici nu aveam de gand sa il chem. Acum vroiam sa pictez. Asta faceam noaptea. Sufar de insomnie de la 18 ani. Serviciul ma obosea atat de mult incat nu ma puteam ridica din pat atunci cand ajungeam acasa, dar totusi nu puteam dormi. Sub pat tineam ascuns bucata de grafit care ma incanta si cu care ma intelegeam atat de bine. Si restul e magie. Se mai intampla ca vreunul din copii sa dea buzna, sau ca el sa se trezeasca, si eu incepeam sa tremur groaznic, ascundeam, nu dadeam explicatii...
-De ce? De ce ascundeai mereu asta? Ma intreba psihologul cu vocea usor curioasa.
-Eram absolut convinsa ca ceea ce fac este rau. Cred ca asta ma atragea intr-o buna masura. Toti artistii visau sa isi expuna la un moment dat operele si sa fie descoperiti. Eu visam sa imi inramez desenele si sa le pun in casa, spunand ca le-am cumparat de la un magazin necunoscut. Asa puteam sa aflu ceea ce credeau oamenii, daca citeau desenul, daca intelegeau, sau daca le-a dat vreodata prin cap ca sufletul meu a indemnat grafitul sa contureze liniile fine. Poate dincolo de asta era o provocare pe care o refuzam, sau un drum de pe care incercam mereu sa ma abat. Orice om cu talent ar trebui sa isi prelucreze calitatea, sa o imbunatateasca, sa o simta mai bine. Eu nu vroiam sa evoluez. Speram sa fiu suficient de buna incat sa imi permit sa raman acolo unde sunt. Mi-era frica sa pornesc pentru ca astfel nu m-as mai opri.
-Opri? De ce ar fi trebuit sa te opresti? Inteleg sa iti fie teama ca nu esti suficient de talentata, sau sa nu crezi in desenele tale, dar sa iti fie frica de “neoprire” nu cred.
As fi vrut sa rad. Dar nu aveam chef.
-Mi-a fost si rusine de desenele mele, de ce exprimau. Vorbeau de mine, fiecare atingere a grafitului pe foaie tipa in sufletul meu. Eram eu in fiecare linie, in figura, in sentiment.
Vroiam sa continui sa vorbesc cu el, ani in sir, dar dupa m-am oprit, la jumatatea cuvantului.
-Ce s-a intamplat? Continua.
-Cred ca mi-am schimbat visul de cand m-am casatorit. Pictura intra in planurile mele la un moment dat., desi pare ciudat, am uitat asta. Ma prinsesem foarte mult de viata mea de acum, de cum este ea acum, fara sa imi reamintesc de cum vroiam sa fie.
-Crezi ca familia ta te-a impiedicat sa iti duci calea la bun sfarsit?
-Poate. Dar totodata au reprezentat pentru mine o scapare.
-De alta familie. Practic tu ti-ai cautat libertatea in alta celula de inchisoare.
Cata dreptate avea.
Nu poti opri timpul si nici nu a-i vrea. Asa imi spunea un coleg de gradinita. Mereu visam sa opresc timpul pentru toti din jur, eu sa incep tema, sa o termin iar apoi sa-i dau drumul la loc. Ideea s-a extins, iar acum, mi-as fi dorit sa pot sa stau in acel pat timp de cateva secole, gandindu-ma la mine si de vorba cu psihologul. Fireste asta era imposibil, dar senzatia pe care el mi-o crea era groaznic de asemanatoare. Parea ca nu se grabeste niciodata. Daca aveam ceva de zis, statea nopti in sir acolo. Invatam multe de la el...
-Stii azi schimbam regulile.
Vroiam sa il intreb daca avusesem reguli pana atunci, dar m-am gandit ca ar fi fost nepoliticos.
Avea un bagaj imens, din care a scos o pereche de jeansi negri de dama, un tricou rosu si un creion dermatograf. Totul era pentru mine. A chemat asistenta care m-a ajutat sa ma schimb, m-a lasat 5 minute sa ma machiez iar apoi a intrat din nou in salon.
-Puteti pleca acum, multumesc mult de ajutor.
-Pot sa stiu despre ce e vorba?
A scos niste planse, grafit si un pachet de tigari.
-Aici se termina intalnirea noastra de azi. Ascunde totusi tigarile, se va supara doctorita. Acum ai tot ce iti trebuie. Revin maine, cand imi raspunzi la intrebare: “ A-i relua un vechi inceput?”
Nu am apucat sa i spun La Revedere, era pentru prima data grabit. Mainile au inceput brusc sa imi tremure, nu stiam ce trebuia sa fac, daca trebuia sa fac ceva...Tigari? Da, fumam in fiecare noapte, ziua mi-era rusine de ai mei. Planse, grafit? Sunau a bijuterii...simteam deja cum mana avea sa-mi alunece pe hartie, cum urma sa dau viata unei planse albe, dar oare asta trebuia? Oricine putea sa intre, era bine sa vada ce face o pacienta? Mi-am spus ca nu conta, o faceam de dragul vremurilor bune. Am inceput sa desenez, lacrimi mi se rostogoleau pe obraz...nu stiam de ce plang, eram emotionata, ma simteam cum vroiam sa ma simt, mai implinita ca intotdeauna. Nu puteam opri grafitul care aluneca din ce in ce mai repede. In 5 ore de desen continuu, am terminat. Era o straduta din Cartierul Latin (Paris), aglomerata, plina de viata. Cineva batu la usa. Primul instinct a fost sa ascund plansa sub pat., dar nu reusisem.
-Doamna aici nu aveti voie sa fumati, stingeti tigara.
Uitasem de tigara aprinsa. Ma preocupa mai mult sa ascund o plansa desenata decat o tigare aprinsa intr-un salon de spital. I-am cerut sa plece, defapt am urlat. A aparut cu o seringa indreptata deasurpa mea. Seringa mi-a atins pielea, simteam ca urma sa ma strapunga, nu m-am zbatut, vroiam seringa aceea, cu sedativul ei, sa imi mangaie venele sa ma faca sa nu mai simt nimic, sa uit ca mi-a vazut desenul, ca stie ca eu l-am facut. S-a oprit.
-E suficient. Puteti iesi.
Doctorul intra. Eram convinsa ca astepta afara, desi mi-a spus ca ne revedem maine. A luat desenul, indata ce asistenta a plecat. S-a uitat indelung la el.
-Esti o persoana egoista. Nu poti priva lumea de minunatiile ce ies din mana ta. Este nedrept.
Am plans ca un copil pe umarul lui si aveam teribila senzatie ca ma indragostisem.
-Iti raspund acum la intrebare sau tot maine?
-Mi-ai raspuns. Acum trebuie sa continui, sa fii de neoprit.