Altceva..

-Noapte buna, Pierre!

Oare cu cine vorbea? Pierre nu era genul de om caruia sa-i spui “noapte buna”, adormea de cum se aseza in pat. Clarisse se obisnuise si totusi simtea nevoia sa–i spuna astfel, chiar daca nu primea niciodata raspuns..stia ca in visele sale, Pierre va auzi “noapte buna”
Visele lui Pierre?..
O lumina ciudata, rosie, aprinsa si totusi difuza, marginea mansarda de la casa bunicului. Un pat de lemn, asemenea celor din vremuri de mult trecute si...bunicul?! Era intins pe pat, zambind...boala il macinase ani de zile, dar ambitia pentru stiinta l-a tinut aparent sanatos. Isi ascundea durerile mai bine decat un actor, radea mereu, iar acum, adormea zambind...nu era somnul de ieri, de azi, era somnul din eternitate. Bunicul murea sub ochii lui. Dar nu putea sa faca nimic. De ce?! Era in vis. Bunicul murea in visul lui, durerea il cuprindea, iar zambetul si fericirea din ochii batranului il faceau sa innebuneasca. Nu putea face nimic. Si deodata cuvintele, cuvintele bunicului au inceput sa prinda viata: “Tu, tu trebuie sa duci mai departe...ce am incercat eu sa aflu pana acum. Trebuie sa demonstrezi. Esti singurul care poate... “
Mintea i se revasi, gandurile incepeau sa il napadeasca...el sa continue teorema? Demonstratia? Povestea? El nu era geniu, asemenea bunicului...tatal sau trebuia initial sa continue teorema, dar a fost prea las. A acceptat o viata de muritor de rand, in schimbul vietii de om de stiinta. Il putea acuza oare? Era in masura sa il acuze? Cum?! Cand el facuse acelasi lucru...ramasese un simplu locuitor al Parisului, cu o sotie iubitoare, cu doi copii frumosi, un serviciu bun, care aducea ceva bani. Pe cine mintea....ura tot ce avea. Simtea deseori ca o uraste pe Clarisse pentru ca facea ceea ce vroia sa faca, iubea arta, era critic de arta. Copiii? Nu reuseau decat sa il impiedice sa isi duca visurile la bun sfarsit...serviciu bun?! Lucra intr-un birou, semna hartii si primea salariu, nu era nevoie de imaginatie, de sclipire, de stiinta..totul era prestabilit: de la stiloul cu care urma sa semneze actele, la locul in care trebuia sa semneze. Da. Trebuia sa continue visul bunicului, cu ajutorul lui poate. Era un vis, avea sa se trezeasca si sa mearga acasa la bunic, sa-i spuna ca e hotarat sa il ajute.
Dimineata veni ca o palma peste obrazul angajatilor din Paris. Alta zi, acelasi soare, nimeni sa-l observe. Mic-dejun, sarutul sotiei, somnul copiilor, serviciu, pauza, pranzul la acelasi restaurant din apropierea firmei, turistii, iar lucru, acasa...era un circuit inchis. Astazi Pierre avea sa se schimbe. Se trezi si pentru prima data in mult timp simtea nevoia sa o priveasca pe Clarisse. Care nu era langa el in pat. Se simtea ciudat. In bucatarie micul dejun era gata.
-Buna dimineata, dragule.
-Clarisse de la ce ora te-ai trezit?
-Ca intotdeauna, la 4 dimineata, am facut micul dejun, mi-am facut baie, am pregatit pachetul copiilor, am...
-Clarisse de cand faci toate astea?
-De cand ne-am casatorit.
Pierre privea stanjenit. Nu si-a pus niciodata problema de ce nu era nevasta lui in pat cand se trezea, sau daca era macar acolo. Micul dejun era mereu gata, iar pe Clarisse o gasea mereu imbracata, machiata, gata sa plece. Nu stia cine le facea pachetul copiiilor, sau daca acestia aveau pachet la scoala.
O saruta si iesi din casa imediat. Suna la birou, le spune ca nu va veni azi, se dezmeticeste in fata casei. Pe poarta statea scris “Residence Jean-Louis Gorbeau”. Bunicul platise bani grei si rusine mare pentru ca pe poarta sa scrie numele sau. Spera ca atunci cand vor navali jurnalistii pe strada lui, sa il felicite pentru marea realizare, sa nu se incurce la casele oamenilor de rand. Pierre rade, dar visul devine mai pregnant. Avea cheia, intra, il striga, nu i se raspunde. Urca un etaj, al doilea, mansarda....ochii incepeau sa-i lacrimeze deja. Lumina era rosie, desigur, era miezul zilei, soarele batea in draperiile rosii, dar, patul, de ce era acolo patul de lemn? Si....privirea i se ridica usor, usor si temator, bunicul era pe pat, in acel somn din care nu se va mai trezi. Pierre tipa. Telefoneaza la salvare, urmatoarele minute au ramas pierdute in necunoscut. Nu stia in cat timp au venit cei de la salvare, el a ramas acolo, cu ochii pironiti. Totul coincidea cu visul lui. Inseamna ca asta ar fi vrut , sa continue teorema, sa scoata numele familiei la lumina....Medicii au sosit, desi nu au putut decat sa constate decesul. Pierre coboara din mansarda, intra in biroul bunicului...aceeasi harmalaie din totdeauna. Hartii peste hartii, schite, semne, da. Un geniu murise in noaptea aceea. Nu avusese suficient timp sa realizeze ce si-a propus. Dar cineva trebuia sa faca asta. Pierre. Urma sa demonstreze tot, sa se apuce de lucru, sa reuseasca, ca la un moment dat, placuta de pe poarta sa foloseasca jurnalistilor...

*pentru ca intr-o zi, o sa scriu o carte