Omul care nu rade

O lume intreaga intelegea, tu nu ai inteles. Nu ai inteles ce inseamna o raza de soare in viata cuiva si nici ce a insemnat viata ta pentru raza de soare. Uneori, privesc in urma cu o oarecare mila, nu pentru tine (nu ti-am fost vreodata atat de devotata), mila poate pentru mine, pentru ca a fost o vreme in care totul devenea nimic, deoarece asa vroiai tu. Azi, in vesnicul metrou ce imi deseneaza viata, a aparut un pusti. Avea pantaloni de clovn si trei mingiute multicolore. A intrat in vagon, a jonglat pentru jumatate de statie, ca pentru cealalta jumatate sa treaca dintr-un capat la altul al vagonului, in speranta ca cineva il va rasplati. Ciudat nu a fost neaparat faptul ca nimeni, dar absolut nimeni, nu a intins mana cu ceva maruntis. Straniu de-a dreptul s-a dovedit a fi pustiul : trecea pe langa multime fara nici cel mai mic sentiment de umilinta in privire. Din experienta mea cu cersetorii de pe Calea Victoriei, am constatat un adevar general valabil : fie ca te injura dupa ce treci pe langa ei sau nu, toti au un fel de umilinta (falsa de-a dreptul) in privire, care te face sa te gandesti “uite, ar trebuie sa-i dau ceva, mai scap si eu de pacate, mai cumpara si el ceva de mancare”. Ei bine, pustiul cu pantaloni de bufon nu avea asta si poate calatorii au simtit.Am crezut ca nu valorez nimic in fata sa, ca parfumul meu se risipea in aer fara nici macar sa fie simtit, ca eu nu mai existam cand el pasea apasat, dureros pe pantofii ranceziti de vreme. Chipul era trist bineinteles. Era acel gen de tristete pe care o intalnesti la un om ce a fost ranit o data, inca o data si inca o data...de suficient de multe dati pentru ca sufletul sa devina o stanca ce se erodeaza neincetat in fata vremii neprielnice. Nu putea sa iti fie mila pentru bufon. Bufonul era mai puternic ca tine. Bufonul era nemuritor acolo, el facea jocurile, el masura timpul, el iti ingheta privirea. Nu avea fata desenata asemenea celor de la circ, cel putin nu desenata cu pensula. Era poate, mult mai exact de atat. Chipul sau era o imagine pentru ceea ce putea fi in lumea asta, mai ales pentru ceea ce nu a fost niciodata. Resimteai nevoia sa te descotorosesti de toate obiectele tale pretioase, de tot ce statea atarnat de tine in secunda aia si sa incerci sa fie cel putin la fel de curajos ca el. Curaj spun cand ma gandesc la bufon, neputinta tac atunci cand ma privea! Gandurile lui vorbeau tare, cuvintele nu se auzeau, se simteau. Lipsa mea de importanta in universul asta, incapacitatea mea de a ajuta cu ceva pe cei ce nu au stiut sa se ajute singuri m-a indemnat sa imi feresc privirea de acel suflet, prea sarac in fericirea, prea avut in tristeti. Nu stiu daca am dreptul sa vorbesc despre acel om, pe care, iarasi, nu m-am sinchisit a-l ajuta. Da. Am plecat ca un muritor din vagonul suficient de aglomerat incat sa ma sufoce si aproape gol pentru a putea ceda putina buna vointa. Sa fii om, a devenit un complex care scuza orice mijloc. Lipsa scopului insa, ne insotesti pe toti.

*pentru cei ce au fost vreodata tristi