Introducere, cuprins si atat...

Intotdeauna am admirat oamenii in stare sa faca o poza buna. Admiratia mea se datoreaza poate si lipsei de talent care ma invaluie atunci cand vine vorba de facut poze. Ciudat este ca toate pozele pe care am incercat sa le fac, ma refer aici strict la peisaje, sunt...moarte. Initial am crezut ca asa ies ele, ca nu e vina mea, asta pana cand am vazut pozele altora. Este fascinant cum un scaun pozat intr-o bucatarie cu geamuri sparte prinde atata viata. O data chiar am simtit ca se misca in momentul in care priveam mai atent, la fel de incredibil este ca marea fotografiata la orice ora din zi si din noapte, de un om care are cat de cat legatura cu arta, prinde viata. Marea e agitata, se chinuie sa iasa din cadrul ramei, auzi valurile, simti nisipul tipand...asta pana cand apar eu si imortalizez: marea se linisteste, e plata, nisipul e neted si uniform. Pentru mine ea a pozat mereu fals. A semanat cu unul din acele modele cu corp sublim si zambet ignorant: daca le spui “ramai asa” o sa isi ia fata de crispata, inghetata in lacul dorintelor. Mai mult ca sigur generalizez dar asa mi s-a intamplat tot timpul. Am trait momente sublime, senzatii incredibile, pe care daca incerc acumsa mi le reamintesc...imi scapa. Nu spun ca e din cauza varstei (nu inca) si nici ca nu imi mai amintesc momentul, ce e mai dur este ca nu imi mai amintesc sentimentul. Nu mai stiu starea in care eram (nu vorbesc aici de betii sau orice altceva, desi simtomele sunt asemanatoare), nu mai stiu ce simteam, ce m-a incantat atat. Daca memoria afectiva m-a lasat nu mi-a mai ramas decat sa traiesc intens fiecare moment,nu? Fals. Nu am facut decat sa imi imaginez sentimente ce le-as fi putut trai in situatia respectiva. Intr-un fel traiesc de doua ori : o data ca sa simt momentul, a doua oara sa imi imaginez ceea ce am simtit cand am trait momentul respectiv, dupa ce acesta a trecut. Evident cele doua sentimente nu se asorteaza la perfectie, latura imaginativ lucrand mereu in folosul meu, iar cea realista ajungand sa ma dezamageasca. E ceva folositor totusi in uitare, desi nu as putea sustine asta chiar acum. Uiti ce vrei sa iti amintesti, ai un scop. Ce ar mai fi o amintire fara uitare?... O prajitura pe care nu trebuie sa o gatesti, o floare pe care nu trebuie sa o hranesti zilnic cu apa. E nevoie de uitare pentru a-ti mai astampara cheful de a te intoarce in trecut, precum e nevoie de aducere aminte pentru a-ti combate uitarea. De ani de zile cand ma trezesc dimineata arunc ochii pe ceasul de pe perete. Nu ma uit niciodata la ora ci doar la minute : fara zece, si doua zeci... ora e neimportanta, sau poate ceasul e prea complicat si am obosit incercand sa-mi dau seama, cu ochii nedezlipiti de somn, cat indica limba scurta si nedefinita. Dupa ce privesc ceasul incep cu intrebarile. Pentru numele lui Dumnezeu incep prea devreme cu intrebarile. Mai intai ma intreb daca am cazut sau nu din pat, unde sunt, daca mi-a trimis cineva vreun mesaj ,in timpul noptii, pe care sa-l fi ratat(mesajele importante se trimit in timpul noptii cu scopul de a fi ratate de destinatar, ca dimineata sa isi piarda din importanta). Cand ma opresc din dialogul cu mine , mai bine zis cand reusesc sa imi opresc “eu“- ul prea vorbaret la acele ore, ma ridic din pat. Cafeaua si sucul de portocale sunt povesti. ..mult timp am incercat sa realizez care e treaba cu mine si diminetile. Nu doar de ce ma fascineaza sau de ce mi se par cele mai romantice momente din restul zilei (da, dimineata nu seara, dimineata cu fetele agitate, dar adormite ale celor dragi, cu parul ciufulit si cearceafurile amestecate. Iubesc diminata), adevarul este ca dimineata e mereu un inceput. Un inceput “nou” dupa cum ar spune un amic. Defapt dragostea mea pentru dimineti rezulta din dragostea mea pentru inceputuri. Stiu sa incep o carte, stiu sa incep o relatie, stiu sa incep un vis; ce imi scapa cu desavarsire este cum sa continui, cu atat mai mult cum sa termin. Cand eram mai mica mi-era frica sa scriu compunerile pe care le aveam ca tema. De ce ? Pentru ca stiam ce imi va spune de fiecare data invatatoarea: nu are incheiere. Era vesnica mea problema: totul era un inceput prelungit de care ma agatam cu dintii, si daca trebuia totusi sa renunt la inceput, inotam printr-un cuprins concis...si atat. Desi am invatat cum sa inchei acum lucrurile, nu imi face placere, iar daca viata ar fi doar un inceput, mi s-a potrivi ca o manusa.

*pentru cei ce stiu sa continue