Zambeste-mi

Nu avea nimic si avea totul. Avea sclipirea sufletului, avea puterea mintii. Semana cu mine, nu din aceasta perspectiva neparat. Mai degraba din viziunea intamplarilor care i-au macinat drumul de pana acum. Imi vorbise despre furia din el, asa cum si eu incercasem candva sa va vorbesc voua. Simplitatea lui. Asta imi lipseste! Darul de a spune ceea ce cred, suficient de convingator incat sa se inteleaga, suficient de linistit incat sa imi modific punctul de vedere, daca simt ca este necesar. Vroiam sa simta ca il inteleg, pentru ca il intelegeam. Vroiam sa creada ca stiu ce simte, chiar daca nu putea sa explice in cuvinte, dar mai presus de orice, vroiam sa isi dea seama ca a mai fost o copila, la fel ca el, care a trait aceleasi stari, care a zambit la fel de larg. Deja-vu. Asta a fost si ramane pentru mine. Sub o anumita forma, imi este de mare ajutor. Cred ca el poate fii sansa unui soare mai zambitor, trebuie doar sa incerce. Stiu ca este un copil si asta imi da voie sa fiu si eu copila. Cat mi-am dorit! Oricat de absurd ar suna, de mica mi-am dorit sa fiu copila. In ultimul timp am ramas cu dorinta, asa cum raman adultii. Dorinta? Cuvant mincinos. Vag si totusi intens. De ce avem dorinte? Pentru ca vrem anumite lucuri. De ce avem alte dorinte, dupa ce unele din ele ne sunt indeplinite? Pentru ca nu ne multumim niciodata cu nimic, pentru ca nu stim sa apreciem ceea ce avem. E mereu nevoie de cineva mai trist decat tine ca tu sa mai simti o raza de speranta. E mereu nevoie de ceva “mai rau”, ca sa stii ca “raul” tau e unul copilaresc. E drept? Desigur ca nu, dar ce mai este drept in aceasta viata si in viziunea cui? Dreptatea a ramas pentru mine un cuvant sec si desprins de orice legatura cu rasa umana. Habar nu avem noi ce e dreptatea! Tocmai din aceasta cauza, s-a declansat sistemul “ fiecare are dreptatea lui”, sintagma care imi smulge zambetul de pe buze. Deseori, dreptatea noastra este injusta cu altii, dar mai conteaza? La fel se intampla si cu adevarul, respectiv “adevarul meu”. Fiecare isi formuleaza o idee, o adopta, o slaveste. Ideea lui intalneste o alta idee. Se lupta fiecare, cu fiecare. Castiga cineva? Sigur ca nu. Pierd ambele idei, pentru ca niciuna nu este dispusa sa cedeze. Batalia adevarurilor este singura in care castigatorul invinge, pentru ca a cedat. A cedat incercand sa accepte formula adversarului sau, si-a adaptat propria gandire pe parcurs. A realizat un nou rationament, s-a reinventat, astfel incat va fi sigur ca, chiar daca ar pierde, a iesit cu ceva din aceasta lupta : cu un rationament imbunatatit. In definitiv, asta il desemneaza castigator. Despre invinsi si invingatori s-ar putea vorbi la nesfarsit, si tot nu am inceta sa parem superficiali. Victoria si esecul se simt. Se simt amandoua, niciodata exclusiv. Ce e o victorie pentru un invingator? Inca o raza. Ce e o victorie pentru un invins? Un alt soare. Avem nevoie de ying, pentru a simti yang-ul, asa cum avem nevoie de negru, pentru a pretui albul. Traim intr-o lume a contrastelor, in care echilibrul nu inseamna altceva decat cautarea neincetata a “eu”-ului, ratacit pe vreo strada periferica a mintii obosite de ganduri.

*pentru S. si povestea lui.

In dulcele-mi stil clasic..

Am facut multe lucruri gresite in viata mea si in special in viata altora. Nu sunt in masura sa spun care din acestea m-au intristat mai mult , insa va pot confirma ca, treptat treptat, am uitat de fiecare in parte (spre fericirea mea si dezastrul altora).Daca stam sa analizam asa se intampla cu tot raul de aici, aici insemnand suprafata restransa de un orizont ingust si un spatiu mai strans decat ne permitem.Tragediile lumii au ramas file de istorie, dramele umane, nici macar atat .Totusi cum se face ca simtim intr-un anume punct, ca totul s-a sfarsit pentru noi? Cm ne consideram indreptatiti sa credem ca raul suprem se rasfrange asupra noastra? Desi, nu-mi place sa recunosc, natura egoista a oamenilor se infiltreaza si aici. Traim cu senzatia ca dezastrul nostru ar trebui sa-i afecteze pe ceilalti, desi, la randul nostru, refuzam sa fim afectati de alte dezastre. O vreme detesta, asta la oameni, acum insa realizez ca nu merita invinuiti. Fiecare individ traieste intr-un bizar univer interior ( pe linga cel exterior care aparent de ocupa tot timpul) in care “eul” nu este doar centrul ci si “periferie”. Pe de alta parte ideea universurilor paralele, sau perpendiculare in cele mai rele cazuri, implica si problema unei alegeri: pe care dintre cele 2 universuri ne vom concentra alegerea, pe cel interior, sau pe cel exterior ?...si in special pe ce criterii vom face alegerea? Pe ce criterii iti vei alege, draga cititorule universul “preferat”. EU ?. Eu am ales exteriorul si nu intentionez sa ma laud cu asta, pentru ca motivul alegerii mele nu-mi ingaduie placerea .Am ales exteriorul pentru ca interiorul nu a avut prea multe de oferit. Mai bine zis, nu as fi avut ocazia sa uit, asa cum face fiecare om in parte, de proprile mele “tragedii”, daca eram prea atenta la acestea. Cine a spus ca uitarea necesita timp?.. NU.
Uitarea necesita dorinta de a lasa in urma trecutul si astrele m-au inzestrat cu asfel de dorinta inca de la o varsta frageda. M-ai putea intreba atunci de ce rememorez tot ce-am lasat candva in trecut. In acest caz m-ai intrista profund caci crede-ma ca scriu doar din nostalgie, pentru mine, pentru “EU” , pentru “fostul MINE”, pentru “fostul EU” ( ca tot vorbeam canva de egoism) . Trebuie sa recunosc ca pe langa aceasta nostalgie, exista si un mic sentiment de mandrie. Aceasta privirea detasata de suflet , acesti ochi reci care imi permit sa nu mai simt cu aceasi intensitate... nu ma acuza de duritate , ci gandeste-te doar ca, asa cum iti amintesti de fiecare clipa fericita cu un strop de tristete (pentru ca a trecut), asa iti vei aminti de fiecare clipa trista cu un fir de bucurie (tot pentru ca a trecut). Spune-mi fericita, sau NU, dar nu-mi spune niciodata trista.

*pentru universul din voi

Jocul incalcarii regulilor

M-am aflat o mare parte viata printre acei oameni revoltati de faptul ca trebuie sa respecte reguli..si atat. Nu m-am obosit niciodata sa multumesc cerului ca exista reguli pe care sa le incalc! Mi-am dorit deasemenea sa fiu eu cea care face regulile (si asta o pot confirma, in pare parte, toate cunostiintele mele). Mare greseala. Nu-ti dori sa faci reguli, pentru ca, a-ti incalca propriile reguli echivaleaza de multe ori cu “a te incalca” pe tine insuti. Bineinteles, in calitate de “cea care a facut multe lucruri rele pentru sine” am facut si aceasta incalcare a propriilor mele reguli si sincer va spun ca nici macar nu m-am simtit eu rau, insa ceilalti...Ce este de-a dreptul daunator in schimbarea regulilor propriului tau joc este faptul ca, deseori, uiti sa-i instiintezi pe ceilalti ca s-a schimbat ceva. Ca atare, intr-un fel sau altul ii fortezi sa incalce reguli, tocmai pentru ca nu au aflat inca de existenta lor. Concret? Am inceput sa aprofundez starile provocate de sentimentul “fac ceva ce nu trebuie sa fac”. Draga cititorule, oricat m-ai judeca acum, iti voi spune ca am desenat o lista cu 100 de reguli pe care le voi incalca in decursul urmatorului interval de timp. De altfel, faptul ca iti scriu tie aceste mici cuvinte (care sper sa fie in vreun fel mari pentru tine) este o alta incalcare a ceva ce mi-am promis intr-un moment de tristete : nu voi mai picta asa cum doar eu stiu. Totusi, de ce fac iar asta? Pentru ca de data aceasta mi-am gasit scop. Ti-am promis ca te voi instiinta cand se va intampla acest lucru si iata-ma. Este ceva ciudat cu oamenii si semnele pe care acestia le asteapta, in sprijinul scopurilor lor. Am senzatia ca de fiecare data cand cer un semn, sau cand astept ca acesta sa vina, el refuza sa apara. Cand m-am decis sa renunt, semnul imi bate mereu la usa, soptind : “sunt iar langa tine, sa te fac sa te razgandesti, sa te fac sa te intorci de unde ai plecat, pentru ca erai pe drumul bun. Revin-o!”. Am stat sa analizez (ca deobicei ) de ce sunt mereu nevoita sa ma intorc, de ce nu las semnele sa bata la usa, fara a le raspunde. Sunt o credula! Sunt cea mai matura credula din aceasta lume. Tocmai pentru ca am senzatia ca o gandire rationala iti permite sa fii credul din cand in cand (da, asta inseamna ca vreau sa-i fac loc destinului in albumul vietii mele), sunt scandalos de increzatoare. Tin minte si acum ca inca de la varsta de 10, 12 ani jucam “daca cineva vrea..”. Era un joc al copilariei, si consta in mare parte intr-un dialog al meu, cu mine insumi. Mergand prin parc, pe strada, sau pe oriunde drumul ma lasa, spuneam “daca cineva vrea, urmatoarea persoana care va aparea in fata mea va avea ochii albastrii”. Inevitabil jocul dadea gres, sau functiona (desigur, se intampla sa existe multi oameni cu ochi albastri si asa mai departe..), dar de fiecare data cand acesta functiona, o fericire inocenta ma cuprindea. Simteam ca puteam fi ghicitoare, simteam ca universul (pe vremea aceea universul insemna casa mea, parcul meu, prietenii mei, si sincer nu cred ca acum e mult mai extins) e de partea mea si ca acela era un “semn bun”. Partea buna la mine (nu spun asta des) era ca nu acordam atentie asa-ziselor “semne rele”, uitam pur si simplu daca jocul dadea gres, sau daca “premonitia” mea era corecta sau nu. Azi, nu mai primesc semne atat de des, sau poate nu le mai acord atentie. Azi semnele sunt pentru mine oameni. Oameni care pleaca, oameni care vin (in viata mea, in statia mea de metrou, langa masa la care eu mananc). E mai usor, e mult mai usor asa.

*pentru cei ce simt semnele

La lumina umbrei

S-a stins lumina pe strada mea. Desi v-am dat de multe ori de inteles asta, acum vorbesc cat se poate de rational. Ma intorceam, ca de fiecare data, acasa, cu acelasi dor de biblioteca mea, de televizorul pe care il deschid atat de rar, de ceasul de pe care nu poti citi ora...eram pregatita sa reconstruiesc ritualul cheii in usa, al privirii aruncate in cutia postala precum si alte nimicuri care imi coloreaza existenta cenusie pe acest pamant. Lipsea ceva insa. Da. Lipsea lumina. In mod suspect, toate “felinarele” de pe strada mea au cedat nervos in seara aceea, lasand in urma o mare agitata de intuneric. O stare de anxietate intentiona sa ma doboare, dar atunci eram prea plictisita de loviturile pe care viata mi le “oferea” si am decis sa nu cad. Priveam indelung strada pustie si realizam cat de diferiti suntem in lumina intunericului. Se spune ca daca un simt iti este “amputat” celelalte vor functiona la un nivel mai inalt, atenunand pierderea suferita. Mare adevar! M-am asezat pe asfalt (din dorinta de a masura eternitatea in clipe si din frica de a nu lesina de...frica). Auzeam sunetul crengilor agitate, simteam vantul care se plimba neglijent prin parul meu si profunzimea beznei ce ma inconjura. Asfaltul dormea linistit, stelele vorbeau mai tare, luna isi reluase atributiile preistorice : sa lumineze. Un gand fugitiv m-a trimis pe un camp deschis, spre un cer mai liber, desprins de praful de aici. De cand nu mi-am mai dorit o libertate de acest gen. Altfel spus, nu ma diferentiez cu nimic de restul dependentilor de aer poluat, de masini zgomotoase si asfalt incins, dar imi permit din cand in cand sa visez la libertatea orizontului nemarginit.

*pentru cerul vostru

Printre randuri

Era o seara putin diferita de cele care mi-au binecuvantat pana acum existenta. Mi-am aruncat neglijent sandalele intr-un colt al casei. Promit de fiecare data ca le arunc, nu pentru ca ar fi vechi (nicidecum), sau pentru ca nu mi-ar placea (cu atat mai putin), ci pentru faptul ca imi fac rau. Suna cunoscut nu? Cati dintre noi nu ne-am propus sa ne indepartam de o persoana, sau de o activitate tocmai pentru ca ne face rau? Ei bine, sandalele sunt tot la locul lor, tot in camera mea, tot in sifonierul meu. Nu, nu m-am despartit inca de ele. Ce ma leaga? Ce ma face sa le permit sa ma mai raneasca? Draga cititorule, cum sa le las, daca am trait atatea cu ele? Cum sa le las cand mi-au fost singurele prietene pe vremuri pe care, sincer, doresc sa le uit? Poate asa se intampla si cu oamenii din viata noastra. Poate ne-au ranit, poate am plans pentru ei, poate am plans din cauza lor. Regretam? Mai mult ca sigur nu ne mai amintim. Eu, una, nu imi aduc aminte decat de momentele frumoase petrecute cu ei (si cu ele...cu sandalele) si cred ca mai sunt multi ca mine. As vrea o data si o data sa imi dau seama cum s-au simtit sandalele mele cu mine, la fel precum as vrea sa aflu cum se simt oamenii pe care ii iubesc alaturi de mine. Mi-e frica de sentimente care merg intr-o unica directie. Mi-ar fi teama sa iubesc daca as fii convinsa ca nu sunt iubita. Da, spune-i egoism, spune-i lipsa de curaj, dar asa simt. Te pot minti cu asta? Iti pot spune ca nu am iubit niciodata pe cineva care sa ma fi urat? Poate pentru ca am facut si asta iti voi spune ca dragostea neimpartasita merge catre o unica directie : ura. Nu stiu sigur daca posesivitatea ta va contura ura lui pentru tine, sau degradarea ta emotionala iti va determina ura pentru el. M-am gandit mereu, insa, ca iubirea nu cauta reciprocitate, ca iubirea ofera pur si simplu. Da, ofera, dar cui sa ofere, daca nimeni nu vrea sa primeasca? Intr-un fel sau altul, un suflet care se pune pe tava e deseori de nedorit, in comparatie cu unul pentru care ar trebui sa lupti si sper ca nu veti avea cinismul sa imi negati asta. Nu as vrea sa credeti ca privesc iubirea intr-o maniera rece, frivola, nu e deloc asa, sau cel putin nu as vrea sa fie. Stiu bine ce si cum e cu ea, in special prin faptul ca am avut multe ocazii sa o privesc si prea putine sa o traiesc, asa ca , voi fi cu siguranta cea mai obiectiva persoana in analiza ei. Mult timp am avut impresia ca acest “domeniu” imi este interzis ca subiect de discutie intr-o conversatie, sau ca tema in vreun articol, tocmai prin faptul ca nu am fost mangaiata de atingerea ei. Azi, am ajuns la trista concluzie ca niciun om indragostit nu mai poate analiza iubirea. Poate doar sa aduca argumente unei concluzii deja existente : dragostea. In alta ordine de idei, imi aruncam privirea zilele trecute pe cateva articole pe care le scriam in zilele mele rele, in zilele mele “eu te vreau-tu nu ma vrei”. Cata melodrama! Cata amarciune! Pentru ca azi sunt ceva mai rationala, nu as vrea sa rad de mine, insa trebuie sa recunosc ca randurile se scriu altfel cand esti indragostit. Daca acum aduni mai multe idei si ai grija la formulare, ei bine, atunci ideile erau atatea incat veneau de-a valma. Nu aveam control asupra cuvintelor care se asterneau, era o asa zisa “transa” a scrisului. Sincer, inlatura multe batai de cap, desi la capitolul “coerenta” textul era deficitar, esentialul se simtea. Se stia ca cine scrie, scrie pentru ca iubeste. Azi, cine scrie, nu prea mai stie pentru ce sau pentru cine scrie, insa va asigura ca va afla cat de curand, iar voi veti fi primii instiintati, printre randuri.

*pentru ura, in umbra iubirii.