Un vesnic motiv..

Este perioada aceea a anului cand toata lumea si-a gasit jumatatea (jumatatea de moment, evident), persoanele de fata se exclud, draga cititorule asa ca nu te simtii ofensat sau magulit. Teoretic un val de fericire ar trebui sa pluteasca in jur, relatiile sunt la inceput, ea nu e posesiva, el nu defineste bine termenul. Nu stiu mai precis ce ma fascineaza : sunetul permanent al telefoanelor care receptioneaza mesaje, melodiile cu conotatii, zambetul tamp de pe fetele lor. Ei bine, pana ma hotarasc trebuie sa recunosc ca e ceva fenomenal cu “iubirea asta”. Am invatat de curand ca ea nu admite regului (asta e prima regula), ca ea nu pleaca, doar vine, ca nu asteapta, ca nu sopteste. Iubirea tipa, iubirea nu pretinde intelegere ori masura. Intr-un fel sau altul iubirea nu permite nici definitie. Nu as putea sa spun ca sunt o cunoscatoare in materia ei, ci mai degraba in persoanele in care ea se desfasoara. Probabil ca as recunoaste din o mie o “tipa” indragostita, sau un “baiat” zapacit de o oarecare “ea” , pe care cu mult tact a idealizat-o, acum tinand-o pe un piedestal in debara. Ce am realizat insa referitor la acesta esenta (iubirea) este ca admite doua variante: a o intelege sau a o trai. Mare adevar, daca stam sa en gandim la acesti romantici incurabili (incurabili nu de romantism, ci de singuratate), care descopera iubirea prin aspiratie, de unii singuri. Mai sunt apoi fericitii castigatori ai lozului “nu inteleg, dar traiesc”. Probabil ca ne e greu sa ne alegem una din aceste variante, mai greu insa este sa le constientizam atunci cand ele se implinesc. M-am recunoscut de multe ori vorbind despre dragoste cand eram prea singura ca sa ma pot gandi la asta, si nu stiu de cate ori am avut timp sa contemplez iubirea cand el avea grija sa fie langa mine. In mod cert iubirea te ameteste cumva, astfel ca poti sa o aprecizezi abia cand ea pleaca, de fapt si de drept asa se intampla cu toate lucrurile bune de pe planeta asta si cateva universuri paralele. Un prieten spunea ca iubirea e un tablou. Pictorul intra intr-un fel de transa a inspiratiei atunci cand il realizeaza si cand il termina are surpriza “eu am pictat asta?! E superb”. Pentru ca da dragilor, iubirea este ceva superb...

*pentru cei ce traiesc fara a intelege

Din jur..

Vorbeam de lucruri triste cu cea mai mare detasare, o voce invechita urla in fundal, o cunosteam prea bine, notele ei ascutite mi-au stricat multe dimineti, mi-au naruit multe vise; acum vorbea de pietre negre si de nepasare...si cat adevar. Devenisem acum un fel de piatra neagra aruncata pe un drum nemarginit care ducea spre nicaieri, venind de niciunde. Nepasarea? Din asta nu am avut pana acum, dar incep sa o simt in varful degetelor. Nu am avut nepasare prin simplul fapt ca am respirat un aer ce nu ma putea lasa indiferenta. Este un aer chimic, un aer intepator in care mirosul de Chanel se amesteca cu cel de lichior de cafea, in care scortisoara isi pierde aroma in defavoarea nesimtirii. Asta au fost ei pentru minte, un cerc de nesimtire, un cerc de lucruri ce au incetat sa mai simta rasaritul, marea, nisipul printre degete. Tot ei au transformat fiecare zi ploioasa intr-o tragedie groteasca, fiecare lacrima intr-o drama. Nu-i poti schimba, sau nu-i poti face sa realizeze? Cand si-au pierdut dragostea pe nenorocire? Cat iti ia sa intelegi ca un ghnion nu apare pentru a-ti face rau, ci pentru a te determina sa ceri ajutor, sa cauti speranta sau sa apreciezi soarele si frigul? Pe ei , ghinioanele i-au despartit intr-un etern NU. Nu mai iubesc, nu mai vad, nu mai aud. Da dragilor, acum sunt nici mai mult nici mai putin de niste mecanisme vorbitoare de limbi ruginite si sacadate, pe tonuri dure, aprigi, ale caror cuvinte neintelese ranesc mai mult decat cele bine definite. Mi-era greu sa traiesc prntre ei. Mi-era imposibil la un moment dat. De multe ori am intentionat sa plec, de multe ori m-am gandit ce mi–ar fi trebuit ca sa scap...la un moment dat am scapat. Am fost libera, am respirat adanc si am realizat ca fara uruituri si tristeti, fara nenorocirea pe care ei mi-o “ofereau” eu eram nimic. Este trist sa fii cineva doar in prezenta unui rau. Nu neg, de multe ori m-au facut sa ma simt in stare de ceva, de multe ori neputinta lor a accentuat ambitia mea si dorinta de a fi altfel. Mai bine zis, de a fi ceva.

*pentru cei ce nu stiu sa asculte zgomotul

Oglinzi, lacrimi si soare

Candva se spunea ca femeile nu scriu pentru ca pot plange. In ziua de azi, nimeni nu mai spune ce se intampla cu cei ce nu vor sa planga, pot fi femei, barbati, nu mai conteaza. Conteaza in schimb sentimentul de amagire pe care ti-l ofera lacrimile rostogolindu-se pe un obraz rece, pentru ca da dragilor, lacrimile inseamna amagire. Nici mai mult nici mai putin de atat. Plangi cand stii ca se mai poate, dar nu mai poti tu, plangi cand ai pierdut, daca stiai ca puteai castiga, plangi cand cine te-a iubit, nu te mai iubeste. Despre lacrimi s-au spus multe, poate prea multe. Nu ar trebui sa se vorbeasca de ele, ar trebui sa fie un subiect tabu, si asta spun eu, cea care uraste prejudecatile si tot cea care ajunge de cele mai multe ori sa le aiba. Urasc asta la mine, ca nu imi permit sa spun “nu o sa fac niciodata asta” sau “eu asa voi fii mereu”, pentru ca oricat de absurde mi se par ideile respective pe moment sau oricat de convinsa sunt de felul meu de a fi, sunt constienta ca natura mea extremista ma va determina candva sa fac acel lucru sau sa imi schimb caracterul. E un fel grotesc de a fi, in special cand il constientizezi. Un prieten vorbea de furtuni si soare atunci cand a fost intrebat “cume Laura?”, reactia mea initiala a fost de furie intempestiva, pentru ca, intr-un moment de relaxare sa ii dau dreptate. Nu cred ca ma voi decide vreodata asupra furtunii sau a soarelui, pentru ca ambele variante de a fi ma fascineaza si intristeaza (ca tot vorbeam de natura extremista). E bine sa fi soare, sa ii incalzesti pe cei din jur. E rau sa fi furtuna, sa provoci dezastre, sa agiti si sa ranesti....e rau sa fi soare, pentru ca esti inconjurat de o mare de bezna. E bine sa fi furtuna, sa ai curajul sa iti dezlantui forta fara sa iti pese de efecte. Si uite asa nu reusesc niciodata sa ajung la o concluzie cel putin rezonabila care sa imi permita sa ma privesc dimineata in oglinda si sa zic “ Stiu cine sunt si nu imi este frica”. Recent intr-un moment narcisistic (din multe...nespus de multe) ochii mi-au fugit mai adanc in oglinda in care ma admiram de zor...suficient de adanc incat sa imi dau seama ca nu vad nimic, decat pe mine. Defapt si de drept, nu stiu cum arata o oglinda, stiu doar cum arata imaginile reflectate de ea. Oare o oglinda devine imaginea ei reflectata? Asta ar insemna ca aceeasi oglinda poate fi mai multe lucruri in acelasi timp, mai precis toate lucrurile care apar in drumul ei. M-am gandit serios la asta si am compatimit-o..e trist sa le oferi tuturor o reflectie fara ca tu sa te poti vedea vreodata. Oare acesta este un gest altruist al unui obiect aparent fara viata sau o resemnare neincetatata a unei sticle insignifiante? Aici nu mai stiu raspunsul si nici nu o sa imi pierd timpul deducandu-l, desi m-ar tenta. Dincolo de oglinda in sine, mai e cineva. Mai e cineva cu ochi caprui si prost definiti, cu zambet fals si gesturi agitate : mai sunt eu. Am incercat de cand ma stiu sa imi fomez o parere despre mine, poate din aceasta cauza nu am reusit vreodata. Este destul de simplu sa imi pretind o perspectiva obiectiva in ceea ce ma priveste, iar o astfel de perspectiva ma face sa aduc in prim-plan toate defectele mele, sa diminuez sau sa neg existenta unor posibile parti bune (serios) si nu in ultimul rand sa ii aprob pe toti cei care au avut ceva de impartit cu mine vreodata . La o privire mai atenta , realizez ca aducand toate defectele in fata nu fac altceva decat sa fiu subiectiva, dar in sens negativ. Atunci intervine perspectiva subiectiva, sa zicem pozitiva, cea care arata partea mea buna, sau cel putin se oboseste sa isi justifice defectele in vesnicul motiv al naturii umane. Este cu sigurnata un lucru accesibil. Orice se poate justifica in faptul ca “esti un simplu om”, prin urmare, trebuie sa te consideri o fiinta cel putin superioara ca sa nu iti justifici greselile in asta. Totusi nu determina lipsa greselilor, ci un caracter “sclerozat”, care isi omite propriile “omisiuni”, adica un om inferior: Sa nu fi in stare sa vezi lucrul rau din tine? Sau lucrurile rele pe care le savarsesti? Toate aceste situatii te lasa mereu la aceeasi concluzie, la aceeasi propozitie linistitoare care iti permite orice :

TOTUL E RELATIV.

*pentru cei ce se cunosc

Introducere, cuprins si atat...

Intotdeauna am admirat oamenii in stare sa faca o poza buna. Admiratia mea se datoreaza poate si lipsei de talent care ma invaluie atunci cand vine vorba de facut poze. Ciudat este ca toate pozele pe care am incercat sa le fac, ma refer aici strict la peisaje, sunt...moarte. Initial am crezut ca asa ies ele, ca nu e vina mea, asta pana cand am vazut pozele altora. Este fascinant cum un scaun pozat intr-o bucatarie cu geamuri sparte prinde atata viata. O data chiar am simtit ca se misca in momentul in care priveam mai atent, la fel de incredibil este ca marea fotografiata la orice ora din zi si din noapte, de un om care are cat de cat legatura cu arta, prinde viata. Marea e agitata, se chinuie sa iasa din cadrul ramei, auzi valurile, simti nisipul tipand...asta pana cand apar eu si imortalizez: marea se linisteste, e plata, nisipul e neted si uniform. Pentru mine ea a pozat mereu fals. A semanat cu unul din acele modele cu corp sublim si zambet ignorant: daca le spui “ramai asa” o sa isi ia fata de crispata, inghetata in lacul dorintelor. Mai mult ca sigur generalizez dar asa mi s-a intamplat tot timpul. Am trait momente sublime, senzatii incredibile, pe care daca incerc acumsa mi le reamintesc...imi scapa. Nu spun ca e din cauza varstei (nu inca) si nici ca nu imi mai amintesc momentul, ce e mai dur este ca nu imi mai amintesc sentimentul. Nu mai stiu starea in care eram (nu vorbesc aici de betii sau orice altceva, desi simtomele sunt asemanatoare), nu mai stiu ce simteam, ce m-a incantat atat. Daca memoria afectiva m-a lasat nu mi-a mai ramas decat sa traiesc intens fiecare moment,nu? Fals. Nu am facut decat sa imi imaginez sentimente ce le-as fi putut trai in situatia respectiva. Intr-un fel traiesc de doua ori : o data ca sa simt momentul, a doua oara sa imi imaginez ceea ce am simtit cand am trait momentul respectiv, dupa ce acesta a trecut. Evident cele doua sentimente nu se asorteaza la perfectie, latura imaginativ lucrand mereu in folosul meu, iar cea realista ajungand sa ma dezamageasca. E ceva folositor totusi in uitare, desi nu as putea sustine asta chiar acum. Uiti ce vrei sa iti amintesti, ai un scop. Ce ar mai fi o amintire fara uitare?... O prajitura pe care nu trebuie sa o gatesti, o floare pe care nu trebuie sa o hranesti zilnic cu apa. E nevoie de uitare pentru a-ti mai astampara cheful de a te intoarce in trecut, precum e nevoie de aducere aminte pentru a-ti combate uitarea. De ani de zile cand ma trezesc dimineata arunc ochii pe ceasul de pe perete. Nu ma uit niciodata la ora ci doar la minute : fara zece, si doua zeci... ora e neimportanta, sau poate ceasul e prea complicat si am obosit incercand sa-mi dau seama, cu ochii nedezlipiti de somn, cat indica limba scurta si nedefinita. Dupa ce privesc ceasul incep cu intrebarile. Pentru numele lui Dumnezeu incep prea devreme cu intrebarile. Mai intai ma intreb daca am cazut sau nu din pat, unde sunt, daca mi-a trimis cineva vreun mesaj ,in timpul noptii, pe care sa-l fi ratat(mesajele importante se trimit in timpul noptii cu scopul de a fi ratate de destinatar, ca dimineata sa isi piarda din importanta). Cand ma opresc din dialogul cu mine , mai bine zis cand reusesc sa imi opresc “eu“- ul prea vorbaret la acele ore, ma ridic din pat. Cafeaua si sucul de portocale sunt povesti. ..mult timp am incercat sa realizez care e treaba cu mine si diminetile. Nu doar de ce ma fascineaza sau de ce mi se par cele mai romantice momente din restul zilei (da, dimineata nu seara, dimineata cu fetele agitate, dar adormite ale celor dragi, cu parul ciufulit si cearceafurile amestecate. Iubesc diminata), adevarul este ca dimineata e mereu un inceput. Un inceput “nou” dupa cum ar spune un amic. Defapt dragostea mea pentru dimineti rezulta din dragostea mea pentru inceputuri. Stiu sa incep o carte, stiu sa incep o relatie, stiu sa incep un vis; ce imi scapa cu desavarsire este cum sa continui, cu atat mai mult cum sa termin. Cand eram mai mica mi-era frica sa scriu compunerile pe care le aveam ca tema. De ce ? Pentru ca stiam ce imi va spune de fiecare data invatatoarea: nu are incheiere. Era vesnica mea problema: totul era un inceput prelungit de care ma agatam cu dintii, si daca trebuia totusi sa renunt la inceput, inotam printr-un cuprins concis...si atat. Desi am invatat cum sa inchei acum lucrurile, nu imi face placere, iar daca viata ar fi doar un inceput, mi s-a potrivi ca o manusa.

*pentru cei ce stiu sa continue

Nimicuri distructive..

Ce poti spune despre soare? Ce poti spune despre cer? Cat stim din ele?...ar fi a suta oara cand ne-am intreba asta. Totusi, soarele si cerul isi pun vreodata intrebari legate de noi? Oare soarele stie cum sunt eu, tu sau altii? Daca stie atunci sa faca bine sa imi spuna si mie pentru ca am inceput sa ma pierd in amanunte, in bilanturi si in poezii. Pierderea a fost intotdeauna un prilej de regasire pentru un “eu” ca mine, dupa cum spuneam o data “fara prea multe griji sau probleme”. Sunt zile in care revin asupra acestei afirmatii si incerc cu disperare sa imi dau seama : ce a fost in mintea mea cand am pretins ca nu am probleme ori griji? Nu pot decat sa spun ca forta unui inger mi-a impins degetele pe taste, iesind aceste cuvinte. Sa spui ca nu ai probleme inseamna sa iti negi acea natura plina de constrangeri felurite, de inhibitii ori prejudecati. Pentru ca , in fond, nu exista probleme, exista doar intrebari fara raspuns. Cand ajungem sa transformam o simpla propozitie, la sfarsit marcata de un semn de intrebare, intr-o melodrama chinuitoare care ne intristeaza viata, ne aduce la disperare si, uneori, chiar la lacrimi?! Momentul...? Imi este greu sa il definesc, stiu doar ca se petrece undeva la limita intre bataia unei inimi si respiratia unui suflet. Nu e nevoie de mult timp pentru a-ti crea problema, si de cele mai multe ori e nevoie de si mai putin pentru a o rezolva, in conditiile in care adopti perspectiva “nevazatorului intr-o casa necunoscuta”: nu vad, dar simt. De cele mai multe ori ne agatam cu dintii de capacitatea noastra “vizuala” si insistam sa “vedem” in mod clar o solutie. Vorbesc aici cat de general posibil, desi in mare parte ma refer la mine si la felul meu de a complica pana si simpla existenta a unui fir de nisip, Adevarul este ca problemele au disparut de la o vreme...nu am de ce sa ma plang, stiti de ce? Pentru ca acum nu mai vad. Nu mai vad sa caut cheia atunci cand usa e inchisa, acum simt unde este. Acum nu mai simt nevoia bolnavicioasa de a cere explicatii pentru orice, pentru ca explicatiile se afla in simplul continut al dilemei...am spus dilema? Deci inca mai sufar de asa ceva... dilemele reprezinta cel mai groaznic fel de a exista: intre doua variante. Natura umana ne-a invaluit in dileme, mitul edenic in alegeri (a stii sau a fi fericit) si monotonia zilelor de maine intr-un fel de masinarii performante si totusi sclerozate care nu mai stiu sa scartaie. Era frumos atunci cand orice lucru pe care il atingeai scotea un sunet. Sunetul mi se pare ceva fascinant. Natura este plina de asta: un rau iti umple sufletul prin drumul sau zgomotos, marea prin valurile sale prabusite in stanca... si ei ce fac? Ei inventeaza lucruri silentioase, pe care daca le atingi nu o sa mai auzi nici macar apasarea ta. Ei fac totul sa taca, sau sa scoata sunete de alerta care ar inebuni si privirea. Oamenii nu mai pasesc greu acum. Se prefac intr-un fel ciudat in fum. Prefera sa pluteasca deasupra tuturor, cuprinsi de “problemele” despre care discutam mai devreme. Astazi, masina unui prieten a indraznit sa isi manifeste existenta bolnavicioasa printr-un parait lung si sec. Eu fascinata, prietenul alarmat, tastand elegant un numar lung al vreunui service, reclamand grav faptul ca “masina mea face zgomot”. Am inteles si eu ca masina era stricata, desi mecanica ori constructia masinilor mi se par de departe cele mai plictisitoare subiecte din lume, totusi ce nu am reusit sa pricep este cumva mai complicat (desi pare imposibil): daca masina nu scotea vreun zgomot, nimeni nu realiza ca ea e stricata. In fond problema nu era insasi boala ei, ci faptul ca “se plange”. Bizar este ca societatea “din ziua de azi” defineste cel mai bine acest concept : nu vorbi mai mult decat trebuie, pentru ca ar insemna sa poluezi fonic restul lumii. Hai sa traim toti intr-o tacere mortuara, poate in viata viitoare vom fi lasati sa vorbim mai mult, dar acum ne este strict interzis. Desi trebuie sa imi manifest perspectiva subiectiva ce ma leaga de acest subiect (nu pot sa tac. Respir mai rar decat vorbesc), am de multe ori senzatia ca daca am vorbi, ne-ar fi de zeci de miii de ori mai usor. Mai nou ne dorim sa citim gandurile unii altora. Nu ar fi mai simplu sa ni le spunem?

*pentru cei ce nu se pot inchide.