
S-a stins lumina pe strada mea. Desi v-am dat de multe ori de inteles asta, acum vorbesc cat se poate de rational. Ma intorceam, ca de fiecare data, acasa, cu acelasi dor de biblioteca mea, de televizorul pe care il deschid atat de rar, de ceasul de pe care nu poti citi ora...eram pregatita sa reconstruiesc ritualul cheii in usa, al privirii aruncate in cutia postala precum si alte nimicuri care imi coloreaza existenta cenusie pe acest pamant. Lipsea ceva insa. Da. Lipsea lumina. In mod suspect, toate “felinarele” de pe strada mea au cedat nervos in seara aceea, lasand in urma o mare agitata de intuneric. O stare de anxietate intentiona sa ma doboare, dar atunci eram prea plictisita de loviturile pe care viata mi le “oferea” si am decis sa nu cad. Priveam indelung strada pustie si realizam cat de diferiti suntem in lumina intunericului. Se spune ca daca un simt iti este “amputat” celelalte vor functiona la un nivel mai inalt, atenunand pierderea suferita. Mare adevar! M-am asezat pe asfalt (din dorinta de a masura eternitatea in clipe si din frica de a nu lesina de...frica). Auzeam sunetul crengilor agitate, simteam vantul care se plimba neglijent prin parul meu si profunzimea beznei ce ma inconjura. Asfaltul dormea linistit, stelele vorbeau mai tare, luna isi reluase atributiile preistorice : sa lumineze. Un gand fugitiv m-a trimis pe un
*pentru cerul vostru
4 comentarii:
dar ti-a mai fost frica ?
Intresanta viziune!...Imi place cum scrii!...La mai maaare!
imi place mult poza :D
E bine ca ai timp uneori sa iti permiti sa visezi la libertatea orizontului nemarginit. We all should... sometime... ANNIEtime...:)
Trimiteți un comentariu